Între două iubiri: Povara unei alegeri

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! vocea Corei tremura, iar ochii ei verzi, de obicei blânzi, ardeau acum de furie și dezamăgire. Stătea în mijlocul sufrageriei noastre mici din Titan, cu mâinile strânse în pumni, ca și cum s-ar fi agățat de ultima fărâmă de control. Eu, cu spatele lipit de ușă, simțeam cum aerul devine tot mai greu.

Totul a început într-o seară rece de decembrie, cu ani în urmă. Eram student la Litere și, ca de obicei, am întârziat la ședința consiliului studențesc. Cora era acolo, cu părul prins într-un coc neglijent și un fular roșu în jurul gâtului. Îmi amintesc perfect: toți discutau aprins despre costumele pentru balul bobocilor, dar eu nu vedeam decât zâmbetul ei timid. Așa a început povestea noastră — timid, dar plină de promisiuni.

Anii au trecut repede. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră modestă, am împărțit facturi, vise și griji. După licență, ne-am căsătorit la starea civilă din sectorul 3, cu părinții noștri emoționați și câțiva prieteni apropiați. Viața nu era ușoară: eu lucram la o editură mică, Cora era profesoară suplinitoare. Dar eram fericiți, sau cel puțin așa credeam.

Totul s-a schimbat în acea seară fatidică. Era ziua onomastică a lui Radu, colegul meu de la editură. Petrecerea era într-un apartament vechi din zona Unirii, cu muzică tare și oameni pe care abia îi cunoșteam. Cora nu a putut veni — avea o inspecție la școală a doua zi și trebuia să pregătească lecțiile. Am plecat singur, promițându-i că nu voi sta mult.

Acolo am întâlnit-o pe Ella. Era genul de femeie care atrage privirile fără să facă vreun efort: păr scurt, blond platinat, ochi albaștri ca gheața și un râs molipsitor. Purta o rochie neagră simplă și fuma țigări lungi, gesticulând larg când povestea ceva. Am schimbat câteva replici banale despre literatură și filme, dar între noi s-a creat imediat o tensiune ciudată.

— Tu chiar crezi că oamenii pot iubi o singură dată în viață? m-a întrebat ea brusc, privind fix în ochii mei.

Am râs stânjenit.

— Nu știu… Poate că da. Sau poate că ne mințim singuri ca să nu suferim prea tare.

Ella a zâmbit enigmatic și m-a tras spre balcon. Am vorbit ore întregi despre tot și nimic: despre Bucureștiul care ne sufocă, despre visele pe care le-am abandonat pe drum. La un moment dat, m-a atins ușor pe mână. A fost ca un curent electric.

Nu știu cum s-a întâmplat. Poate din cauza vinului ieftin sau poate pentru că mă simțeam invizibil în propria viață. Cert e că am ajuns în camera de oaspeți, unde Ella m-a sărutat fără ezitare. Nu m-am împotrivit. În mintea mea răsunau scuze: „E doar o noapte… Nimeni nu va afla.”

A doua zi dimineață m-am trezit cu un gust amar în gură și cu un mesaj de la Cora: „Sper că te-ai distrat. Să nu uiți să iei pâine când vii acasă.”

Am încercat să uit totul. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Dar Ella a început să-mi scrie mesaje: „Mi-e dor de tine”, „Nu pot să nu mă gândesc la noaptea aia.” La început am ignorat-o, apoi am cedat tentației și am răspuns. Ne-am întâlnit de câteva ori pe ascuns — la cafenele obscure sau în parcuri pustii. Fiecare întâlnire era o combinație de vinovăție și adrenalină.

Cora a început să simtă că ceva nu e în regulă.

— Vlad, tu nu mai ești tu… Ce se întâmplă cu noi? mă întreba seara, când stăteam unul lângă altul pe canapea, fiecare cu telefonul lui.

— Sunt doar obosit… La muncă e haos.

Dar minciunile se adunau ca norii înaintea furtunii.

Într-o zi, Cora mi-a găsit telefonul uitat pe masă. Un mesaj de la Ella a apărut pe ecran: „Abia aștept să te văd diseară.”

A urmat iadul.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta după tot ce am construit împreună? a urlat Cora printre lacrimi.

Am încercat să mă apăr:

— N-a însemnat nimic… A fost doar o greșeală!

— O greșeală? Vlad, tu ai ales! Ai ales să mă trădezi!

Nu am avut ce să spun. Avea dreptate.

Au urmat săptămâni de tăcere apăsătoare. Cora dormea în camera mică; eu rămâneam singur în sufragerie, privind tavanul nopți la rând. Încercam să-mi imaginez viața fără ea și nu puteam. Ella îmi scria în continuare, dar fiecare mesaj mă făcea să mă simt mai gol.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Vlad, ce se întâmplă? Cora mi-a spus că nu mai mergeți împreună la biserică…

Am mințit din nou:

— Suntem doar obosiți…

Dar adevărul era că nu mai eram „noi”. Eram doi străini care împărțeau aceeași adresă.

Într-o duminică dimineață, Cora mi-a pus pe masă verigheta ei.

— Nu pot să te iert acum. Poate niciodată. Dar trebuie să pleci.

Am plecat cu un rucsac și câteva haine aruncate la repezeală. M-am mutat temporar la Radu, care m-a privit cu milă și dezaprobare.

— Ai stricat tot pentru o aventură? m-a întrebat el într-o seară.

Nu am răspuns. Știam deja răspunsul.

Au trecut luni de atunci. Ella a dispărut din viața mea la fel de brusc cum a apărut — s-a mutat la Cluj cu un alt bărbat. Eu am rămas singur într-un apartament rece, cu regrete care mă bântuie noapte de noapte.

Merg uneori prin parcul unde obișnuiam să ne plimbăm eu și Cora. Mă întreb dacă aș fi putut face altfel sau dacă iertarea există cu adevărat după o trădare atât de mare.

Poate că iubirea nu e despre perfecțiune sau pasiuni trecătoare, ci despre curajul de a rămâne atunci când totul pare pierdut. Dar oare există drum înapoi după ce ai distrus tot ce conta?