Între două iubiri: Cum am fost nevoită să aleg între mama mea și soțul meu

— Nu pot să cred că ai ajuns să alegi între mine și el! — vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde am crescut. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii ei, altădată blânzi, erau acum două fântâni de reproș. Vlad stătea în prag, cu umerii lăsați, încercând să nu răspundă la provocări. Eu, între ei, simțeam cum mă sfâșie pe dinăuntru.

Totul a început după nuntă. Mama nu l-a plăcut niciodată pe Vlad. „E prea tăcut, prea moale, nu e bărbat adevărat”, îmi spunea mereu. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar mama mă crescuse singură, cu sacrificii și o dragoste sufocantă. Poate de aceea nu putea accepta că altcineva ar putea avea grijă de mine. Dar Vlad era tot ce-mi dorisem: calm, răbdător, muncitor. Nu era genul care să ridice vocea sau să bată cu pumnul în masă, dar avea o forță tăcută care mă liniștea.

Am rămas în apartamentul copilăriei mele după nuntă, la insistențele mamei. „E mai ieftin, e aproape de mine, nu are rost să aruncați banii pe chirie”, argumenta ea. La început am crezut că va fi bine. Dar mama intra fără să bată la ușă, făcea observații despre cum gătesc sau cum aranjez lucrurile, iar Vlad devenea tot mai retras. Într-o seară, după ce mama a făcut o remarcă răutăcioasă despre salariul lui Vlad („Cu banii ăștia nici măcar un copil nu poți crește!”), el a ieșit din casă fără să spună nimic. L-am găsit pe bancă în parc, cu privirea pierdută.

— Nu mai pot, Ana. Simt că nu sunt destul pentru tine… sau pentru ea.

L-am luat de mână și am plâns împreună. Știam că trebuie să fac ceva, dar nu aveam curaj. Mama era tot ce-mi rămăsese din familie. Cum să-i spun că trebuie să se retragă?

Zilele au devenit tot mai apăsătoare. Mama făcea glume acide la adresa lui Vlad la fiecare masă. Îi critica hainele, felul în care vorbea, chiar și modul în care își bea cafeaua. Vlad încerca să ignore, dar îl vedeam cum se strânge la față de fiecare dată când intra în casă. Eu eram prinsă între două lumi: loialitatea față de mama care mă crescuse și dragostea pentru bărbatul pe care îl alesesem.

Într-o duminică dimineață, când Vlad a încercat să-i explice mamei că ar vrea mai multă intimitate, ea a izbucnit:

— Dacă nu-ți convine aici, pleacă! Ana oricum nu va rezista fără mine!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv. Am început să plâng necontrolat și am fugit în dormitor. Vlad a venit după mine și m-a strâns în brațe.

— Ana, trebuie să alegem: ori plecăm noi, ori…

Nu a terminat fraza. Știam ce urma să spună.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat până târziu cu Vlad și am făcut planuri. Ne-am dat seama că nu putem construi nimic sănătos dacă rămânem acolo. A doua zi i-am spus mamei că vrem să ne mutăm.

— Așa mă răsplătești? După tot ce am făcut pentru tine? — vocea ei era spartă de lacrimi și furie.

Am încercat să-i explic că nu e vorba despre recunoștință sau lipsa iubirii, ci despre nevoia noastră de spațiu și liniște. Dar mama nu voia să audă. A refuzat să vorbească cu mine două luni după ce ne-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea orașului.

Primele zile au fost grele. M-am simțit vinovată și ruptă în două. Vlad încerca să mă încurajeze:

— Ai făcut ce trebuia pentru noi doi. O să fie bine.

Dar nopțile erau pline de vise urâte: mama plângând singură în bucătărie, eu alergând între două case fără să ajung nicăieri.

Cu timpul, am început să respir din nou. Vlad era mai relaxat, râdea mai mult, iar eu descopeream bucuria de a fi doar noi doi. Dar relația cu mama rămânea tensionată. M-a sunat abia după trei luni:

— Poate ai avut dreptate… Poate am greșit și eu.

Nu am discutat niciodată deschis despre tot ce s-a întâmplat. Încercăm să reconstruim ceva din relația noastră, dar rana rămâne acolo.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă puteam face altceva ca să nu o rănesc atât de tare pe mama. Dar știu că dacă nu luam acea decizie, mi-aș fi pierdut soțul și poate chiar pe mine însămi.

Oare e posibil să fii un copil bun și un partener bun în același timp? Sau suntem condamnați să alegem mereu între trecut și viitor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?