Între Doi Focuri: Povestea Unei Femei Împărțite Între Dragoste și Familie

— Nu mai vreau să-i văd în casa mea, Irina! Ai înțeles? vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică, cu pereții subțiri, de parcă ar fi vrut să-i audă tot blocul. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se învârtea între el și ușa pe care, cu doar câteva minute înainte, ieșiseră mama și tata, cu ochii în lacrimi.

Nu-mi amintesc exact cum a început totul. Poate a fost de la gluma nepotrivită a tatălui meu, sau de la privirea tăioasă a mamei către Vlad, când a adus vorba despre banii pe care îi cheltuim pe renovări. Sau poate a fost doar oboseala acumulată în șase ani de compromisuri, de încercări de a împăca două lumi care nu s-au plăcut niciodată cu adevărat.

— Vlad, te rog, nu poți să spui asta… Sunt părinții mei! am șoptit, simțind cum mi se strânge inima.

— Sunt părinții tăi, dar nu ai văzut cum mă privesc? Mereu au ceva de comentat, mereu mă fac să mă simt ca un intrus în propria casă! a izbucnit el, trântind pumnul în masă.

Mi-am mușcat buza, încercând să nu plâng. În mintea mea, se derulau imagini din copilărie: mama care mă ținea de mână la doctor, tata care mă învăța să merg pe bicicletă. Cum puteam să le interzic să vină la mine acasă? Dar cum puteam să-mi ignor soțul, omul cu care îmi împărțeam viața?

A doua zi, mama m-a sunat. Vocea ei era stinsă, ca și cum ar fi vorbit de pe altă lume.

— Irina, nu vrem să vă deranjăm… Poate e mai bine să nu mai venim o vreme. Să nu-l supărăm pe Vlad.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am încercat să-i explic că nu e vina lor, că Vlad e doar obosit, dar cuvintele mi-au rămas în gât. Știam că nu era doar oboseală. Era o rană veche, nevindecată, între el și ai mei. O rană pe care eu nu știam cum s-o vindec.

Seara, când Vlad a venit acasă, am încercat să vorbim. Am aprins o lumânare pe masă, ca să fac atmosfera mai caldă, dar între noi era un frig pe care nici focul nu-l putea topi.

— Vlad, nu pot să trăiesc așa. Sunt părinții mei. Nu pot să-i țin departe de casa noastră.

— Dar eu? Eu nu contez? Mereu e vorba despre ei! Mereu trebuie să le faci pe plac! a răspuns el, cu vocea tăiată de furie și neputință.

— Nu e adevărat! Încerc doar să nu pierd pe nimeni…

— Poate că ar trebui să alegi, Irina. Nu poți să fii cu un picior în fiecare barcă.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Cum să aleg? Cum să-mi tai o parte din suflet pentru a salva cealaltă?

Zilele au trecut greu. Mama îmi trimitea mesaje scurte, cu inima strânsă: „Ești bine?” „Ai mâncat?” Tata nu mai suna deloc. Simțeam că mă pierd, că nu mai sunt nici fata lor, nici soția lui Vlad. La serviciu, colegele mă întrebau de ce par atât de absentă. Nu puteam să le spun că acasă nu mai e acasă.

Într-o duminică, am mers singură la părinți. Casa lor mirosea a cozonac și a dor. Mama m-a luat în brațe și a plâns. Tata s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar triști.

— Irina, nu vrem să-ți facem viața grea. Dacă Vlad nu ne vrea acolo, nu venim. Dar să nu uiți niciodată că suntem aici pentru tine, orice ar fi.

Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. Pe drum, am plâns în mașină, cu fruntea lipită de volan. Mă simțeam ca o trădătoare, indiferent ce aș fi făcut.

Acasă, Vlad mă aștepta cu masa pusă. A încercat să fie blând, dar între noi era un zid invizibil.

— Ai fost la ei, nu-i așa? a întrebat, fără să mă privească.

— Da. Sunt părinții mei, Vlad. Nu pot să-i șterg din viața mea.

— Dar pe mine poți să mă ștergi? a întrebat el, cu vocea stinsă.

Am tăcut. Nu aveam răspuns. Nu voiam să pierd pe nimeni, dar simțeam că, oricum aș alege, voi pierde totul.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun tot ce simt.

— Vlad, nu pot să aleg. Nu pot să-mi reneg familia, dar nici pe tine. Dacă mă iubești, trebuie să găsim o cale să trăim împreună cu tot ce suntem. Nu vreau să fiu o femeie ruptă în două.

El m-a privit lung, apoi a oftat.

— Nu știu dacă pot, Irina. Dar o să încerc. Pentru tine.

De atunci, încercăm să reconstruim ceva din ruinele lăsate de orgolii și neînțelegeri. Nu e ușor. Fiecare zi e o luptă cu mine însămi, cu fricile și dorurile mele. Dar poate că iubirea adevărată nu înseamnă să alegi, ci să găsești puterea de a ține împreună ceea ce pare imposibil de unit.

Mă întreb uneori: câți dintre noi nu trăim, de fapt, între două lumi? Câți nu suntem forțați să alegem când, de fapt, tot ce ne dorim e să fim întregi?