Între doi focuri: Povestea unei case sfâșiate de tăcere

— Ioana, nu mai pot! Ori eu, ori ei!
Vocea lui Radu răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Militari. Mâinile îi tremură pe cana de ceai, iar ochii lui albaștri, altădată calzi, ard acum de furie. Mama, așezată pe marginea canapelei, își strânge poșeta la piept ca pe un scut. Tata stă în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-l pe Radu ca pe un dușman vechi.
— Nu te-am chemat aici să ne dai lecții despre cum să ne creștem fata! îi răspunde tata, cu vocea tăioasă.
— Dar nici eu nu pot să trăiesc cu socrii în fiecare weekend la noi în casă! replică Radu.
Mă uit la ei și simt cum mă sufoc. Îmi aud inima bătând în urechi. De când am terminat facultatea și m-am căsătorit cu Radu, părinții mei au rămas ancora mea. Ei m-au ajutat să găsesc primul job la grădinița din cartier, ei mi-au dat avansul pentru apartamentul acesta mic, dar al nostru. Dar Radu… Radu e omul care mi-a dat curaj să visez mai mult, să cred că pot fi altceva decât „fata lui tata”.

Totul a început într-o duminică obișnuită. Mama a venit cu sarmale și prăjituri, tata cu o sticlă de vin. Radu era obosit după o săptămână grea la serviciu. Când tata a început să-i spună cum ar trebui să repare robinetul din baie și să nu mai lase hainele aruncate prin casă, Radu a explodat. A spus că nu mai suportă să fie tratat ca un copil în propria lui casă. Tata a ridicat tonul, mama a început să plângă, iar eu am rămas blocată între ei, incapabilă să spun ceva.

De atunci, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare. Radu nu mai vorbește cu părinții mei. Când mă sună mama, răspund în șoaptă și mă ascund pe balcon. Tata nu mai vine deloc, iar mama îmi lasă pachete cu mâncare la ușă fără să mai urce. Radu se uită la mine cu reproș când găsește ciorba mamei în frigider.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am încercat să vorbesc cu el.
— Radu, nu pot să-i dau afară din viața mea… Sunt părinții mei!
El oftează adânc.
— Ioana, eu nu vreau să te alegi între noi. Dar nu mai pot trăi cu sentimentul că nu sunt niciodată destul pentru familia ta.

M-am dus la mama într-o zi, sperând că mă va înțelege.
— Mamă, te rog… Nu-l judeca atât de aspru pe Radu. Și el are nevoie de spațiu.
Mama a oftat și mi-a mângâiat părul.
— Ioana, noi am făcut totul pentru tine. Nu vreau să te pierd din cauza unui bărbat care nu știe să aprecieze familia.

M-am simțit prinsă ca într-o menghină. La serviciu nu mă mai pot concentra; copiii mă întreabă de ce sunt tristă. Prietena mea cea mai bună, Simona, mi-a spus:
— Trebuie să alegi: liniștea ta sau pacea lor?
Dar cum poți alege între omul pe care îl iubești și cei care te-au crescut?

În Ajunul Crăciunului, am încercat să-i aduc împreună la masă. Am gătit toată ziua, am pus masa frumos, am aprins lumânări. Când au intrat părinții mei pe ușă, Radu s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt. Mama a început să plângă din nou. Tata a spus doar:
— Vezi ce ai ales?

Am petrecut Crăciunul singură în bucătărie, privind la farfuriile neatinsse și ascultând colindele care răsunau trist din televizor.

Au trecut luni de atunci. Radu vine târziu acasă și vorbește puțin. Părinții mei mă sună tot mai rar. M-am întrebat de zeci de ori dacă nu cumva eu sunt problema — dacă nu cumva am încercat prea mult să-i împac pe toți și am uitat de mine.

Într-o noapte târzie, l-am găsit pe Radu stând pe întuneric în sufragerie.
— Ioana… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că sunt al doilea loc în viața ta.

M-am așezat lângă el și am plâns amândoi în tăcere. Pentru prima dată am simțit cât de adâncă e prăpastia dintre noi.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași dramă? Oare chiar trebuie să alegem mereu între iubire și familie? Sau există o cale prin care putem fi întregi fără să ne pierdem pe noi înșine?