Între distanță și cuvinte nespuse: Povestea mea de mamă după divorț

— Nu mai insista, mamă. Nu mai vreau să vorbesc acum.

Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul meu din Ploiești, cu telefonul strâns în palmă, încercând să-mi adun gândurile. Era deja a treia oară în săptămâna aceea când încercam să o sun, dar răspunsul ei era mereu același: rece, distant, ca și cum între noi s-ar fi ridicat un zid invizibil.

Nu știu când am pierdut-o. Poate în ziua în care am semnat actele de divorț cu Mihai, tatăl ei. Poate în serile când veneam târziu de la muncă, obosită și nervoasă, fără să-i mai citesc povestea preferată. Sau poate atunci când, în loc să o ascult, îi spuneam mereu „Lasă, Irina, nu e nimic grav”.

După divorț, am rămas singură într-un apartament cu două camere. Mihai s-a mutat la București cu noua lui iubită, iar Irina a ales să locuiască cu el. Avea 16 ani și credea că acolo va găsi liniștea pe care eu nu i-o puteam oferi. Am încercat să nu-i arăt cât mă doare alegerea ei, dar în fiecare seară mă uitam la patul gol din camera ei și plângeam în tăcere.

— De ce nu mă sună? De ce nu vrea să vină la mine nici măcar de Crăciun? mă întrebam obsesiv.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Nu pot veni. Am teme.” Atât. Fără „mamă”, fără „te iubesc”, fără nimic din căldura pe care o simțeam când era mică și mă strângea în brațe.

Am început să mă gândesc la toate greșelile mele. La certurile cu Mihai care se auzeau prin pereți. La momentele când îi spuneam Irinei să nu plângă, să fie puternică, de parcă lacrimile ar fi fost o rușine. La zilele când uitam să-i spun cât de mult o iubesc.

Într-o seară, am decis să merg la București fără să-i spun. Am așteptat-o la ieșirea din liceu. Când m-a văzut, s-a oprit brusc și a oftat.

— Ce cauți aici?

— Am vrut doar să te văd… Să vorbim puțin.

— Nu am timp. Trebuie să ajung acasă.

— Irina, te rog… Măcar cinci minute.

A oftat din nou și a acceptat să mergem într-o cafenea din apropiere. Stătea cu mâinile încrucișate pe piept, evitându-mi privirea.

— Irina, știu că am greșit mult față de tine. Știu că te-am rănit… Dar nu vreau să te pierd.

— Nu ai idee cât m-ai rănit! Ai fost mereu ocupată cu problemele tale! Niciodată nu m-ai ascultat cu adevărat! Mereu era vorba despre tine sau despre tata!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Îmi pare rău… Nu știam că te simți așa…

— Nici nu ai întrebat vreodată! Ai presupus că sunt bine doar pentru că nu plângeam în fața ta!

Am rămas tăcută. Nu aveam ce să spun. Avea dreptate.

— Irina… Poate nu pot schimba trecutul, dar vreau să fiu aici pentru tine acum. Vreau să te ascult. Să-mi spui tot ce ai pe suflet.

A tăcut câteva secunde, apoi a izbucnit în plâns. Oamenii din jur se uitau la noi, dar nu-mi păsa. Am întins mâna peste masă și i-am atins ușor degetele.

— Mi-a fost dor de tine, mamă… Dar mi-e teamă că dacă mă apropii iar, o să mă rănești din nou…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am realizat atunci cât de adâncă era rana pe care i-o provocasem fără să-mi dau seama.

— Nu pot promite că nu voi mai greși niciodată… Dar pot promite că voi încerca mereu să fiu mai bună pentru tine.

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată în acea zi. Ochii ei erau roșii de la plâns, dar în ei am văzut o licărire de speranță.

— O să încerc și eu… Dar am nevoie de timp.

Am ieșit împreună din cafenea și am mers încet spre stația de autobuz. Nu ne-am spus prea multe pe drum, dar tăcerea dintre noi era altfel — nu mai era rece și apăsătoare, ci plină de promisiuni nerostite.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet, Irina a început să-mi răspundă la mesaje. Uneori îmi trimite poze cu pisica ei sau îmi povestește despre examenele de la facultate. Nu e totul perfect — încă avem momente tensionate, încă simt vinovăția apăsându-mă — dar simt că zidul dintre noi începe să se crape.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să repar tot ce am stricat. Dacă dragostea mea va fi suficientă ca să vindece rănile trecutului. Dar poate că cel mai important lucru e să nu renunțăm una la cealaltă.

Oare câți dintre noi ne dăm seama cât rău putem face celor pe care îi iubim cel mai mult? Și câți avem curajul să cerem iertare înainte să fie prea târziu?