Întoarcerea mamei: O decizie grea
„Nu mai pot suporta asta, Maria!” vocea lui Mihai răsună în bucătărie, în timp ce eu încercam să mă prefac că sunt ocupată cu spălatul vaselor. „Mama ta nu face decât să se plângă și să critice tot ce facem.”
Am simțit cum inima îmi bate mai tare. Știam că Mihai avea dreptate, dar cum să-i spun mamei mele că prezența ei în casa noastră devenise o povară? Când am decis să o aduc să locuiască cu noi, după ce a împlinit 70 de ani, am crezut că fac ceea ce trebuie. Ea a fost întotdeauna acolo pentru mine, crescându-mă singură după ce tata a plecat. Era timpul să-i întorc favoarea.
„Mihai, te rog, încearcă să înțelegi…” am început eu, dar el m-a întrerupt.
„Am înțeles destul! Dar nu pot trăi așa. Copiii sunt și ei afectați. Ai văzut cum Andrei nu mai vrea să vină acasă după școală? Se duce direct la prieteni ca să evite tensiunile de aici.”
M-am uitat la Mihai și am văzut oboseala din ochii lui. Munca lui ca inginer la o firmă de construcții îl ținea departe de casă multe ore pe zi, iar când venea acasă, avea nevoie de liniște și pace. În schimb, găsea o atmosferă încărcată de tensiuni.
Mama mea, Elena, fusese întotdeauna o femeie puternică și independentă. După ce tata ne-a părăsit, ea a muncit din greu pentru a ne oferi un trai decent. Dar acum, la bătrânețe, devenise mai critică și mai dificil de mulțumit. Orice încercare de a-i face pe plac părea să fie întâmpinată cu nemulțumire.
Într-o seară, după ce copiii au mers la culcare, m-am așezat lângă mama pe canapea.
„Mamă, trebuie să vorbim,” i-am spus cu voce tremurândă.
Ea s-a uitat la mine cu ochii ei pătrunzători. „Ce este, Maria?”
„Știu că nu ți-e ușor să te adaptezi aici, dar… poate ar trebui să încercăm să găsim o soluție care să fie mai bună pentru toți.”
Mama a oftat adânc. „Nu vreau să fiu o povară pentru tine sau pentru Mihai. Dar unde să mă duc? Casa mea e prea departe și nu mă mai descurc singură.”
Am simțit un nod în gât. „Poate am putea găsi un loc mai aproape de noi unde să stai și noi să venim des la tine. Sau poate o asistentă care să te ajute…”
Mama s-a uitat în jos, evitând privirea mea. „Nu știu, Maria. Mă simt atât de singură uneori…”
Am luat mâna ei în a mea. „Știu, mamă. Și eu mă simt la fel uneori. Dar trebuie să găsim o cale prin care toți să fim fericiți.”
Discuția noastră a rămas suspendată în aer, fără o soluție clară. În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Mihai despre posibilitatea de a găsi un loc pentru mama mai aproape de noi sau despre angajarea unei asistente care să o ajute.
„Poate ar trebui să discutăm cu frații tăi,” mi-a sugerat Mihai într-o seară.
„Frații mei?” am întrebat eu surprinsă. „Știi bine că ei nu sunt interesați de situația mamei. Au propriile lor vieți și probleme.”
Mihai a dat din cap înțelegător. „Știu, dar poate ar trebui totuși să le spui ce se întâmplă. Poate că vor dori să ajute într-un fel sau altul.”
Am ezitat la început, dar apoi am decis că Mihai avea dreptate. Am sunat-o pe sora mea mai mare, Ana, și i-am explicat situația.
„Maria, îmi pare rău că treci prin asta,” mi-a spus Ana cu voce caldă. „Dar știi că eu sunt în alt oraș și abia mă descurc cu copiii mei. Poate că ar trebui să vorbim cu Radu…”
Radu era fratele nostru mai mic, care locuia încă în orașul natal al mamei noastre.
„O să-l sun și pe el,” i-am promis Anei.
Când l-am sunat pe Radu, el a fost surprinzător de receptiv.
„Maria, dacă ai nevoie de ajutor cu mama, spune-mi,” mi-a spus el sincer. „Poate că ar putea veni să stea cu mine câteva luni până găsim o soluție permanentă.”
Am simțit cum o greutate imensă mi se ridică de pe umeri. Poate că aceasta era soluția de care aveam nevoie.
În acea seară, i-am spus mamei despre discuțiile mele cu frații mei.
„Radu ar vrea să vii la el pentru o vreme,” i-am spus cu speranță în glas.
Mama a zâmbit trist. „Poate că asta ar fi cel mai bine pentru toți,” a spus ea încet.
Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.
În zilele următoare, am ajutat-o pe mama să-și împacheteze lucrurile și am dus-o la Radu. Deși despărțirea a fost grea, știam că era cea mai bună decizie pentru toți.
Acum mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Sau poate că ar fi trebuit să lupt mai mult pentru a găsi o soluție care să ne țină împreună? Ce credeți voi?