Întoarcerea lui Radu și Umbra Unei Noi Familii

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Radu! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii.

Era trecut de ora opt seara, iar vântul bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. În prag stătea Radu, fostul meu soț, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Lângă el, o fetiță de vreo patru ani, cu părul ciufulit și privirea pierdută, își strângea la piept un ursuleț ponosit.

— Maria, te rog… Nu am unde să mă duc. Cristina m-a dat afară. Nu mai am nimic. Nici casă, nici bani… doar pe Ana.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl uram pentru tot ce-mi făcuse, pentru cum plecase fără să privească înapoi, lăsându-mă singură să adun cioburile unei vieți pe care o crezusem perfectă. Dar nu puteam să nu văd disperarea din ochii lui și inocența din privirea copilei.

— Intră, am spus în cele din urmă, făcându-le loc să treacă.

Cândva, Radu fusese centrul universului meu. Ne-am cunoscut la facultate, la Litere, și ne-am îndrăgostit nebunește. Cinci ani am fost împreună, cinci ani în care am crezut că nimic nu ne poate despărți. Dar viața are un mod crud de a-ți arăta cât de fragil e totul. După ce am pierdut sarcina, ceva s-a rupt între noi. El s-a închis în sine, eu am devenit obsedată de ideea de a repara totul. Într-o zi, l-am găsit făcând bagajele.

— Nu mai pot, Maria. Mă sufoc aici. Am nevoie de altceva.

A plecat la Cristina, o colegă de la birou. Nici nu am apucat să procesez bine durerea că deja auzeam că așteaptă un copil împreună. M-am simțit înlocuită, trădată, inutilă.

Anii au trecut greu. Am încercat să-mi refac viața, dar fiecare bărbat pe care îl întâlneam părea doar o umbră palidă a ceea ce avusesem cu Radu. Mama îmi repeta mereu:

— Lasă-l, fată! Nu merită lacrimile tale.

Dar inima mea nu voia să asculte rațiunea.

Acum, după patru ani, îl aveam din nou în casă. Dar nu era același bărbat. Era obosit, îmbătrânit înainte de vreme și purta pe umeri povara unui eșec pe care nu-l putea ascunde.

— Unde dormim? a întrebat Ana cu o voce subțire.

— În camera de oaspeți, i-am răspuns blând, încercând să-i zâmbesc.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, ascultând respirația grea a lui Radu și suspinele stinse ale Anei. M-am întrebat dacă fac bine să-i primesc sau dacă nu cumva mă condamn la o nouă suferință.

Zilele următoare au fost un carusel de emoții. Ana era retrasă și speriată. Nu vorbea decât cu Radu și refuza să mănânce altceva decât iaurt simplu. Radu încerca să ajute prin casă, dar orice gest al lui părea stângaci și forțat.

Într-o dimineață, când pregăteam cafeaua, mama a venit pe neașteptate.

— Ce caută el aici? a întrebat tăios.

— N-avea unde să meargă…

— Și tu ce ești? Azil? Ai uitat cum te-a lăsat?

M-am simțit mică sub privirea ei dezaprobatoare. Dar nu puteam să-l las pe drumuri. Nu pe el și nu pe Ana, care nu avea nicio vină pentru greșelile părinților ei.

Într-o seară ploioasă, Radu a venit la mine în bucătărie.

— Maria… știu că nu merit iertarea ta. Știu că am distrus tot ce era frumos între noi. Dar te rog… ajută-mă să fiu din nou om.

L-am privit lung. Era sincer sau doar disperat? Oare oamenii se pot schimba cu adevărat?

Ana a început încet-încet să se deschidă către mine. Într-o zi mi-a adus un desen: trei oameni ținându-se de mână sub un soare mare și galben.

— Cine sunt? am întrebat-o.

— Tu, tati și eu… Suntem fericiți aici?

Am simțit un nod în gât. Ce puteam să-i spun? Că fericirea e ceva atât de fragil încât uneori nici nu știi când ai pierdut-o?

Radu a început să caute de muncă. Îl vedeam cum se chinuie să-și găsească locul într-o lume care nu-l mai recunoștea. Prietenii îl evitau, familia lui îl judeca aspru pentru alegerile făcute.

Într-o zi a venit Cristina la ușă. Era furioasă și obosită.

— Să nu crezi că poți scăpa atât de ușor! Ana e copilul meu la fel de mult ca al tău! Vreau să o văd!

A urmat o ceartă lungă și dureroasă între ei. Ana plângea în camera ei, iar eu încercam să-i liniștesc pe amândoi fără succes.

Seara aceea m-a făcut să realizez cât de complicată devenise viața noastră. Nu mai eram doar eu și Radu; eram o familie recompusă din bucățile unor vieți frânte.

Au urmat luni de incertitudine. Am mers la psiholog cu Ana, am discutat cu un avocat despre custodie și am încercat să găsim un echilibru imposibil între trecut și prezent.

Într-o dimineață însorită de primăvară, Ana mi-a spus:

— Maria, tu ești mama mea bună?

Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit:

— Sunt aici pentru tine oricând ai nevoie.

Radu s-a angajat la o editură micuță și încet-încet a început să-și recapete demnitatea. Între noi doi s-a născut o prietenie timidă, dar nu mai era iubirea aceea nebună de altădată.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine primindu-i înapoi sau dacă nu cumva mi-am sacrificat liniștea pentru niște iluzii vechi. Dar când o văd pe Ana râzând sau când Radu îmi mulțumește din priviri pentru șansa primită, simt că poate iertarea e singura cale spre vindecare.

Oare câți dintre noi ar putea ierta cu adevărat? Și cât de mult ne costă această iertare?