În ziua în care am împlinit 55 de ani, soțul meu și-a făcut bagajele

— Ce faci, Doru? am întrebat cu vocea tremurândă, privind valiza gri pe care o ținea strâns de mâner. Era 6 dimineața, iar lumina palidă a lunii încă se strecura printre draperiile grele din sufragerie. Mirosul de cafea proaspătă plutea în aer, dar stomacul mi se strângea de parcă aș fi băut o ceașcă de otravă.

Doru nu s-a uitat la mine. Își aranja hainele cu gesturi mecanice, evitându-mi privirea. — Trebuie să plec, Ana, a spus încet, ca și cum ar fi repetat replica asta de sute de ori în minte.

— Pleci unde? Azi e ziua mea… am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mă simțeam ca un copil pierdut într-o gară pustie.

— Nu mai pot, Ana. Am nevoie să mai trăiesc ceva. Să simt că exist. Mă sufoc aici, a spus el, cu vocea spartă.

Am rămas încremenită. 32 de ani de căsnicie, două fete mari — Ioana și Raluca —, o casă construită împreună, atâtea sărbători, atâtea zile obișnuite. Totul părea să se destrame într-o dimineață rece de martie.

— E cineva? am întrebat cu un firicel de speranță că poate nu e adevărat.

A tăcut. Asta era răspunsul.

Am auzit ușa trântindu-se și pașii lui pe scări. Am rămas singură, cu tortul pe masă și două lumânări aprinse care pâlpâiau timid. Am plâns până când mi-au amorțit obrajii și am simțit că nu mai am aer.

Ziua a trecut ca prin ceață. Ioana m-a sunat la prânz: — La mulți ani, mami! Ce faci? Să venim diseară?

— Nu… nu e nevoie… am bâiguit. Nu voiam să le stric ziua fetelor. Nu voiam să le spun că tatăl lor ne-a părăsit.

Seara am stat pe canapea, privind la pozele vechi din album: Doru la nuntă, Doru ținând-o pe Ioana în brațe la botez, Doru râzând la grătarul din curte cu vecinii. Unde dispăruse bărbatul acela? Cine era străinul care își făcuse bagajele și plecase fără să privească înapoi?

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii mi-au urat „La mulți ani!” cu zâmbete largi, iar eu le-am mulțumit mecanic. Doamna Lidia, colega mea de birou, m-a privit lung:

— Ana, ești bine? Pari obosită…

— Sunt doar puțin răcită, am mințit.

Zilele s-au scurs greu. Fetele au venit în weekend acasă și au simțit imediat că ceva nu e în regulă.

— Unde e tata? a întrebat Raluca direct.

— A plecat… are nevoie de timp pentru el… am spus cu greu.

Ioana a izbucnit: — Cum adică? După atâția ani? Și tu ce faci?

— Nu știu… încerc să respir… să nu mă prăbușesc…

Au urmat luni de întrebări fără răspuns. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A plecat Doru? O fi găsit pe alta…” Mama mă suna zilnic: — Ana, trebuie să fii tare! Nu ești prima femeie părăsită…

Dar eu nu voiam să fiu „tare”. Voiam doar să mă trezesc din coșmar și să-l aud pe Doru spunând: „A fost o greșeală. M-am întors.”

Într-o seară ploioasă de toamnă, după aproape șase luni, Doru m-a sunat:

— Ana… putem vorbi?

Am simțit cum mi se strânge inima. — Ce vrei?

— Să ne vedem… la cafeneaua noastră.

Am acceptat. M-am îmbrăcat cu grijă, ca la prima noastră întâlnire. Când l-am văzut, părea mai bătrân cu zece ani. Ochii lui nu mai aveau scânteia de altădată.

— Ana… îmi pare rău. Am crezut că pot fugi de mine însumi. Dar nu pot. Am încercat să găsesc ceva ce lipsea în mine… dar tot ce am găsit a fost goliciune.

L-am privit lung. — Și ce vrei acum?

— Să mă ierți… să mă primești acasă…

Am simțit furie, tristețe și o urmă de milă. — Nu știu dacă pot. Nu mai sunt femeia care te-a așteptat atâta timp. Am învățat să trăiesc fără tine.

A plecat capul și a tăcut.

După acea întâlnire am început să merg la terapie. Am descoperit că viața mea nu trebuie să depindă de prezența sau absența unui bărbat. Am început să ies cu prietenele, să merg la teatru, să citesc romane pe care le-am tot amânat ani la rând.

Fetele m-au susținut: — Mami, suntem mândre de tine! Ești mai puternică decât crezi!

Doru a încercat să se întoarcă de câteva ori, dar eu nu l-am mai primit. Am învățat că iubirea nu înseamnă sacrificiu până la uitarea de sine.

Astăzi, la un an după acea zi fatidică, privesc spre viitor cu speranță și curaj. Poate că viața începe abia după 55 de ani…

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să spună „Ajunge!”? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru?