„Împărțim nota, te rog” – O seară care mi-a schimbat viața

— Împărțim nota, te rog, a spus Mihai, privindu-mă peste marginea paharului cu vin, cu un zâmbet care nu-mi spunea nimic. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba despre bani, ci despre ceva mult mai profund. Era despre felul în care mă vedea el pe mine, despre ce așteptări aveam eu de la o relație și despre cât de mult mă respectam pe mine însămi.

Îl cunoscusem pe Mihai pe o aplicație de dating. Avea ochi verzi, râdea frumos și părea genul de om care știe ce vrea. Am vorbit câteva săptămâni, am schimbat glume, am împărtășit frânturi din viețile noastre. Când m-a invitat la cină într-un mic bistro din Cotroceni, am simțit fluturi în stomac. Poate pentru prima dată după mult timp.

Seara a început promițător. Am vorbit despre cărți, despre filmele lui preferate cu Florin Piersic, despre copilăria lui la țară, despre părinții mei care încă mai sperau să mă vadă „la casa mea”. Am râs mult, am simțit că ne potrivim. Dar undeva, între felul principal și desert, ceva s-a schimbat. Mihai a început să vorbească despre fostele lui relații. Despre cum „fetele din ziua de azi” sunt materialiste, despre cum el nu vrea să fie „fraierul care plătește mereu”.

Am încercat să schimb subiectul, dar el a insistat. — Nu știu dacă ai observat, dar multe fete se așteaptă ca bărbatul să plătească totul. Eu nu sunt așa. Eu cred în egalitate, a spus el, privindu-mă fix.

Am zâmbit stânjenită și am dat din cap. În mintea mea, se derulau imagini cu tata care îi deschidea mereu ușa mamei, cu bunicul care îi aducea flori bunicii chiar și după 40 de ani de căsnicie. Pentru mine, gesturile mici contau. Nu era vorba de bani, ci de atenție, de grijă.

Când chelnerița a adus nota, Mihai a tras-o spre el și a început să calculeze: — Tu ai luat supă și salată, eu am luat friptură și vin. Deci tu ai 47 de lei, eu 68. Poți să-mi dai cash sau vrei să faci transfer?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu pentru că nu aveam bani – aveam –, ci pentru că tot farmecul serii dispăruse într-o clipă. M-am simțit ca la piață, nu ca la o întâlnire. Am scos portofelul și i-am întins banii fără să spun nimic.

Pe drum spre casă am mers pe jos, deși Mihai s-a oferit să mă conducă cu mașina lui. Am refuzat politicos. În mintea mea era haos: Oare sunt eu prea pretențioasă? Oare chiar contează cine plătește la prima întâlnire? Sau e vorba de altceva?

Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. M-am gândit la toate relațiile mele eșuate, la compromisurile făcute doar ca să nu fiu singură. Mi-am amintit de discuțiile cu mama: — Nu te mulțumi cu puțin doar ca să nu fii singură, îmi spunea ea mereu.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Mihai: „A fost o seară plăcută. Poate ne mai vedem.” Am stat câteva minute cu telefonul în mână. Apoi i-am răspuns sincer: „Mulțumesc pentru seară. Cred că avem valori diferite.”

Au urmat zile în care m-am întrebat dacă am făcut bine. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mi-a spus: — Ai făcut exact ce trebuia! Nu e vorba de bani, e vorba de respect și de cum vrei să fii tratată.

Dar nu toți au fost de acord. Fratele meu, Vlad, mi-a zis: — Poate băiatul chiar crede în egalitate. De ce să plătească doar el? Suntem în 2024!

Discuția s-a aprins la masa de duminică în familie. Tata a oftat: — Pe vremea mea era simplu: bărbatul invita fata și plătea totul. Acum totul e pe dos.

Mama însă m-a privit cu blândețe: — Important e să găsești pe cineva care te respectă și care îți înțelege valorile.

Zilele au trecut și am început să văd lucrurile altfel. Nu era vorba doar despre cine plătește nota la restaurant. Era despre limitele mele, despre ce accept și ce nu accept într-o relație. Era despre cât de mult mă prețuiesc eu pe mine însămi.

Am continuat să ies la întâlniri, dar de fiecare dată am fost atentă la semnele mici: la felul în care vorbește cu chelnerița, la cum reacționează când povestesc despre visele mele, la cât de sincer este când își cere scuze.

Povestea cu Mihai a devenit pentru mine un punct de cotitură. Am învățat că nu trebuie să accept compromisuri doar ca să nu fiu singură și că respectul începe întotdeauna cu mine însămi.

Mă întreb uneori: Cât valorează o cină? Dar respectul? Și tu până unde ai merge ca să-ți păstrezi demnitatea?