Împărțeala care ne-a despărțit: Povestea unei familii românești
— Nu pot să cred că iar începeți cu aceleași pretenții! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad își arunca geaca pe spătarul scaunului din bucătărie. Mama stătea între noi, cu ochii umezi, încercând să-și găsească cuvintele. Era o seară de martie, friguroasă, iar în aer plutea o tensiune pe care o simțisem de când primisem vestea morții tatălui.
De când tata s-a stins, totul s-a schimbat între noi. Casa copilăriei mele, cu mirosul de lemn vechi și sunetul ploii pe acoperiș, devenise câmpul nostru de luptă. Vlad, fratele meu mai mic cu trei ani, nu mai era băiatul vesel care mă trăgea de mână să mergem la pescuit pe Olt. Acum era bărbatul care își făcea calcule reci despre cine primește ce.
— Nu e vorba de pretenții, Sorina! E dreptul meu. Tata mi-a promis garajul și terenul din spate. Tu ai apartamentul din oraș, a spus Vlad, evitându-mi privirea.
Mama a oftat adânc. — Voi nu înțelegeți că tata v-ar fi vrut împreună? Nu certați pentru lucruri…
Am simțit cum mă învăluie furia și tristețea. Tata fusese mereu liantul nostru. După ce a murit de cancer, tot ce rămăsese era această casă și niște pământuri la marginea satului. Dar adevărata moștenire era mult mai grea: resentimentele, promisiunile nespuse și dorința fiecăruia de a fi văzut, apreciat.
— Vlad, știi bine că tata nu a lăsat nimic scris. Doar vorbe… Și fiecare a auzit altceva. Eu am stat cu el în ultimii ani, am renunțat la job ca să-l îngrijesc. Tu ai fost plecat la București, ai venit doar la sărbători.
Vlad s-a ridicat brusc. — Nu-mi reproșa asta! Crezi că mi-a fost ușor? Am muncit ca să pot trimite bani acasă!
Mama a început să plângă încet, iar eu am simțit un nod în gât. M-am uitat la mâinile mele — tremurau. Mi-am amintit de serile când tata mă ținea pe genunchi și-mi spunea că familia e tot ce contează. Acum, familia mea era pe cale să se destrame pentru niște acte și niște metri pătrați.
— Poate ar trebui să vindem tot și să împărțim banii, am spus cu voce joasă.
Vlad a râs amar. — Și unde se duce mama? La azil? Tu te-ai muta la oraș, eu rămân fără nimic?
Am tăcut. Știam că nu există soluție care să nu rănească pe cineva. Mama s-a ridicat încet și a venit lângă mine.
— Sorina, Vlad… Vă rog… Nu vreau nimic pentru mine. Vreau doar să nu vă urâți.
Dar era prea târziu. În acea seară, fiecare dintre noi a plecat în camera lui, cu ușa trântită după el. N-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria noastră: la cum alergam prin grădină după găini, la cum ne certam pe telecomandă și la cum tata ne împăca mereu cu o glumă sau o poveste.
A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând cafea. Avea ochii roșii de plâns.
— Sorina, nu vreau să mor știind că voi nu vă mai vorbiți.
Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Vlad a intrat în bucătărie fără să spună nimic. S-a uitat la noi și apoi a ieșit afară.
Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare. Fiecare încercare de discuție se transforma într-o ceartă sau într-un șir de reproșuri vechi: cine a făcut mai mult pentru familie, cine a sacrificat mai mult, cine merită mai mult.
Într-o seară, mama ne-a chemat la masă.
— Vreau să vă spun ceva important. Am vorbit cu notarul. Dacă nu vă înțelegeți, va trebui să împartă el totul după lege. Dar vă rog… Gândiți-vă dacă merită să pierdeți unul pe altul pentru niște lucruri.
Am privit-o pe mama și am văzut cât de mult suferă. M-am uitat la Vlad — părea obosit, îmbătrânit înainte de vreme.
— Vlad… Poate că ar trebui să încercăm să fim corecți unul cu altul. Să ne ascultăm fără să ne judecăm.
El a dat din cap încet.
— Știi ce? Nici eu nu vreau să ne urâm pentru niște case și pământuri. Dar simt că nu m-ai înțeles niciodată… Că mereu ai fost fata perfectă a lui tata.
Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut durerea lui adevărată — nu era despre moștenire, ci despre iubirea pe care o simțise mereu împărțită nedrept.
— Vlad… Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți așa. N-am vrut niciodată să te rănesc.
Mama a zâmbit printre lacrimi.
— Poate asta e moștenirea adevărată: să învățăm să ne iertăm.
În acea noapte am stat toți trei la masă până târziu, vorbind despre tata, despre copilărie și despre greșelile fiecăruia. Nu am găsit soluția perfectă pentru împărțeală — dar am făcut primul pas spre împăcare.
Mă întreb acum: oare câte familii românești se destramă pentru niște bunuri? Merită oare să pierdem dragostea celor dragi pentru niște acte și niște promisiuni nespuse?