I-am spus soacrei că trebuie să-mi dea cheile: După luni de tăcere, am fost nevoită să o dau afară din apartament

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu, care stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ.

Era a treia oară săptămâna aceea când o găsisem pe mama lui în apartamentul nostru, cotrobăind prin sertare, mutând lucruri, ca și cum ar fi fost la ea acasă. De fiecare dată, încercasem să-mi mușc limba, să nu spun nimic, să nu fac scandal. Dar în seara aceea, când am ajuns acasă și am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie, spălând vasele și aranjându-mi hainele pe care le lăsasem pe scaun, ceva s-a rupt în mine.

— Am vrut doar să te ajut, draga mea, a zis ea, cu vocea aceea blândă, dar care mă făcea să simt că nu mai am aer. — Știu că ești ocupată cu munca, cu Vlad, cu toate…

Nu era prima dată când încerca să mă „ajute”. De fapt, de când ne-am mutat în apartamentul nostru, la etajul trei al unui bloc vechi din București, Mariana a găsit mereu motive să vină neanunțată. Avea cheile de la început, „pentru orice eventualitate”, cum spusese Vlad, și la început nu m-a deranjat. Dar, cu timpul, vizitele ei au devenit tot mai dese, tot mai invazive. Găseam hainele aranjate altfel, mâncarea mutată, chiar și jurnalul meu personal fusese răsfoit, după cum am descoperit într-o zi, când am găsit o pagină îndoită.

— Vlad, nu mai pot să trăiesc așa! Nu mai e casa mea, nu mai am intimitate! — am continuat, cu lacrimi în ochi.

El a oftat, a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi știut ce să spună. — E mama, încearcă doar să ne ajute…

— Nu, Vlad. Nu e ajutor, e control. E lipsă de respect. Și dacă tu nu îi spui, o să-i spun eu.

A doua zi, am așteptat-o. Știam că va veni, pentru că era ziua în care mergea la piață și, de obicei, se oprea „să lase niște legume”. Când am auzit cheia în ușă, inima mi-a sărit din piept. Am ieșit din dormitor și am întâmpinat-o în hol.

— Bună, Ana, am adus niște roșii de la țară, să le pui la salată…

— Doamna Mariana, trebuie să vorbim. Vă rog să-mi dați cheile de la apartament. Acum.

A rămas blocată, cu sacoșa în mână. S-a uitat la mine ca și cum aș fi cerut ceva de neconceput.

— Cum adică? Dar dacă vi se întâmplă ceva? Dacă aveți nevoie de mine?

— Dacă avem nevoie, vă sunăm. Dar nu mai putem continua așa. Vă rog să-mi dați cheile.

A început să plângă, să spună că nu am inimă, că nu o respect, că după tot ce a făcut pentru noi, așa îi răsplătesc bunătatea. Am simțit o vină apăsătoare, dar am rămas fermă. Am luat cheile din mâna ei, cu degetele tremurânde.

— Nu vreau să vă rănesc, dar am nevoie de spațiul meu. Vă rog să înțelegeți.

A plecat fără să mai spună nimic. Seara, Vlad a venit acasă și m-a găsit plângând. Nu mi-a spus nimic, doar s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe. A doua zi, a primit un mesaj de la mama lui: „Să știi că Ana nu mă mai vrea în viața voastră. Să nu mă mai cauți.”

Au urmat săptămâni de tăcere. Vlad era prins între două lumi: între mine, soția lui, și mama care îl crescuse singură, după ce tatăl lui murise când el avea doar zece ani. Îl vedeam cum se frământă, cum nu știe ce să facă. Eu mă simțeam vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată, casa noastră era doar a noastră. Puteam să las vasele nespălate, să stau în pijamale până la prânz, să râd sau să plâng fără să mă tem că cineva mă judecă.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară, Vlad a venit acasă și mi-a spus că trebuie să vorbim.

— Ana, mama nu mai vorbește cu mine. Nu răspunde la telefon, nu vrea să mă vadă. Spune că am ales-o pe tine în locul ei. Nu știu ce să fac…

— Vlad, nu e vorba de a alege. E vorba de limite. Și de respect. Dacă nu punem limite acum, nu o să avem niciodată liniște.

— Dar dacă nu o să mă ierte niciodată? Dacă o pierd?

— Nu o să o pierzi. Dar trebuie să înțeleagă că suntem adulți, că avem nevoie de spațiul nostru. Și eu am nevoie de tine, Vlad. Nu pot să trăiesc mereu cu frica că cineva o să intre peste mine, că nu am niciun colț doar al meu.

Au trecut luni de zile până când Mariana a acceptat să vină la noi la masă. A venit cu ochii roșii, cu un aer de martiră, dar a stat la masă, a mâncat, a vorbit cu noi. Nu a mai cerut niciodată cheile. Dar relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. O parte din mine încă se simte vinovată, dar alta știe că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb: oare am fost prea dură? Oare aș fi putut să gestionez altfel situația? Sau, pur și simplu, unele limite trebuie puse, chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?