Frumusețea Nevăzută: Povestea Mea cu Ana

— De ce nu mă vezi, Vlad? De ce nu mă vezi cu adevărat?

Vocea Anei răsuna în camera mică, plină de lumina rece a dimineții. Stătea în fața oglinzii, cu rimelul întins pe obraji, lacrimile amestecându-se cu machiajul scump. Eu, sprijinit de tocul ușii, nu știam dacă să mă apropii sau să plec. Era a treia oară săptămâna asta când ajungeam aici, în același punct: ea plângând, eu tăcând.

Nu știu când s-a schimbat totul între noi. La început, Ana era veselă, plină de viață, cu râsul ei molipsitor și ochii verzi care păreau să vadă direct în sufletul meu. O cunoscusem la o petrecere la Andreea, colega mea de la birou. Îmi amintesc și acum cum purta o rochie simplă, albastră, fără bijuterii sau artificii. Era naturală și asta m-a atras la ea.

Dar, pe măsură ce relația noastră a avansat, am început să văd schimbări. Ana petrecea tot mai mult timp în fața oglinzii, cumpărând haine scumpe și produse de machiaj pe care abia le înțelegeam. Sora ei, Mihaela, îi spunea mereu: „Dacă vrei să-l păstrezi pe Vlad, trebuie să fii mereu perfectă. Bărbații nu rămân lângă femei neîngrijite.”

La început am râs împreună de asta. Dar încet-încet, Ana a început să creadă că nu e suficientă așa cum e. Am încercat să-i spun că o iubesc pentru cine este, nu pentru cum arată. Dar cuvintele mele se izbeau de un zid invizibil.

Într-o seară, după ce ne-am certat pentru că întârziase la cină fiindcă nu era „gata”, am izbucnit:
— Ana, nu-mi pasă dacă ai ruj sau nu! Eu te vreau pe tine!
Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați:
— Nu mă crezi frumoasă…
— Ba da! Dar frumusețea ta nu stă în fondul de ten!

A doua zi a venit acasă cu un buchet imens de trandafiri roșii și o rochie nouă. Mi-a zâmbit forțat și mi-a spus:
— Uite, azi sunt frumoasă?
Am simțit un nod în gât. Nu mai era Ana mea. Era o mască.

Am încercat să vorbesc cu ea despre asta. Să-i spun că presiunea asta nu vine de la mine. Că eu vreau să râdem împreună la filme proaste și să mâncăm pizza în pijamale, nu să trăim într-o reclamă la parfum.

Dar Ana era prinsă într-o capcană invizibilă. Mama ei îi repeta mereu la telefon:
— Fata mea, ai grijă cum arăți! Bărbații fug dacă nu ești mereu aranjată.
Prietenii noștri făceau glume despre „femeile neîngrijite” și „soțiile care se lasă pe tânjeală după nuntă”.

Într-o zi am găsit-o plângând în baie. Avea un articol deschis pe telefon: „10 trucuri ca să-l faci să te iubească mai mult”. Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Ana, tu chiar crezi că trebuie să fii altcineva ca să te iubesc?
Ea a ridicat din umeri:
— Toate femeile fac asta… Dacă nu mă prefac, dacă nu mă străduiesc… poate n-o să mă mai vrei.

Am încercat să-i arăt că dragostea adevărată nu are nevoie de trucuri. Am dus-o la munte, unde ne-am plimbat prin ploaie fără machiaj și fără haine elegante. Am râs ca doi copii când ne-am murdărit de noroi și am adormit îmbrățișați sub o pătură veche.

Dar când ne-am întors acasă, presiunea a revenit. Sora ei i-a trimis poze cu „influencerițe” perfecte pe Instagram. Mama ei i-a spus că „nu se cade” să iasă din casă nearanjată.

Într-o seară, după o ceartă urâtă despre o poză postată pe Facebook unde Ana nu era „destul de aranjată”, ea mi-a spus:
— Poate că tu meriți pe cineva mai frumos…
Atunci am simțit că pierd tot ce iubesc.

Am plecat de acasă câteva zile. M-am dus la părinții mei din Ploiești și am stat cu tata la povești. El mi-a spus:
— Vlad, femeile din ziua de azi trăiesc sub o presiune uriașă. Dar dacă tu chiar o iubești pe Ana, ajut-o să vadă cine e cu adevărat.

M-am întors hotărât să lupt pentru noi. I-am spus Anei că vreau să mergem la terapie de cuplu. La început a refuzat, dar apoi a acceptat timid.

La terapie am descoperit cât de adânc erau rănile ei. Cât de mult îi lipsea încrederea în sine și cât de tare o durea fiecare critică primită încă din copilărie. Am plâns amândoi acolo, ținându-ne de mână.

A durat luni întregi până când Ana a început să lase jos masca. Să iasă din casă fără machiaj uneori. Să râdă din nou cu poftă la glumele mele proaste. Sora ei a continuat să o critice, mama ei la fel. Dar Ana a început să le răspundă:
— Eu sunt frumoasă așa cum sunt.

Nu spun că totul e perfect acum. Sunt zile când Ana se privește în oglindă și suspină. Dar sunt și zile când își amintește cine este cu adevărat.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc ca Ana? Câte se pierd pe drum încercând să fie ceea ce cred că vor ceilalți? Și câți dintre noi, bărbații, știm cu adevărat să vedem frumusețea nevăzută?

Poate că dragostea adevărată începe atunci când renunțăm la măști și avem curajul să fim noi înșine. Sau poate încă mai avem multe de învățat unii despre alții…

Oare cât timp ne va lua să vedem cu adevărat omul de lângă noi? Voi ce credeți: putem iubi fără iluzii?