Florile care au schimbat totul

— Cine e acolo? am întrebat, cu vocea încă răgușită de oboseală, când am auzit soneria. Era aproape ora opt seara și nu așteptam pe nimeni. Am deschis ușa și am rămas blocată: un curier, tânăr, cu ochii obosiți, ținea în brațe un buchet uriaș de flori, atât de proaspete încât picurau apă pe covorul din hol.

— Doamna Raluca Ionescu? a întrebat el, zâmbind mecanic.

— Da, eu sunt.

Mi-a întins buchetul, iar eu am simțit cum parfumul de frezii și trandafiri herbați mă învăluie, aducându-mi aminte de zilele când încă mai credeam în gesturi romantice. Am luat florile, am semnat, iar curierul a dispărut la fel de repede cum a apărut. Am închis ușa și am rămas câteva secunde nemișcată, privind buchetul. Era exact combinația mea preferată, cu acele frezii galbene și trandafiri palizi pe care le alegeam mereu când voiam să-mi ridic moralul.

Am căutat cardul cu mesaj. Era acolo, prins cu o fundă subțire de satin. Am citit: „Pentru cea mai frumoasă femeie, care merită să zâmbească în fiecare zi.” Atât. Fără nume, fără inițiale. Am simțit cum inima mi-o ia la galop. Prima reacție a fost să cred că e de la Vlad, soțul meu, dar el nu făcea niciodată astfel de gesturi fără să se laude. Și, oricum, nu era stilul lui să scrie astfel de mesaje.

Am pus buchetul pe masă și am început să mă dezbrac de palton, încercând să-mi alung gândurile. Dar nu am reușit. M-am uitat la telefon: niciun mesaj de la Vlad. Am încercat să-mi amintesc dacă era vreo aniversare, vreo dată importantă, dar nu era nimic. Doar o zi de marți, la final de februarie, când Bucureștiul era încă cenușiu și rece.

Vlad a ajuns acasă târziu, ca de obicei. A intrat în sufragerie, și-a aruncat geanta pe canapea și a oftat.

— Ce-i cu florile astea? a întrebat, fără să se uite la mine.

— Au venit pentru mine, azi, de la un necunoscut, am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

A ridicat din sprâncene, dar nu a părut impresionat.

— Poate ai un admirator secret, a zis, ironic. Sau poate e vreo greșeală.

— Vlad, nu glumi. Cine trimite un buchet atât de scump și știe exact ce flori îmi plac?

A dat din umeri și s-a dus la bucătărie. Am rămas singură, cu florile și cu un nod în gât. În seara aceea, nu am vorbit aproape deloc. El s-a uitat la televizor, eu am răsfoit absentă o carte. Înainte să adorm, am simțit cum mă apasă o neliniște pe care nu o mai trăisem de mult.

A doua zi, la birou, colega mea, Ioana, a observat că sunt absentă.

— Ce-ai pățit, Raluca? Pari că ai văzut o fantomă.

I-am povestit totul, iar ea a zâmbit misterios.

— Poate e cineva din trecutul tău. Sau poate cineva care te vede zilnic și nu are curaj să-ți spună ce simte.

M-am gândit la asta toată ziua. Nu aveam pe nimeni în minte. Nu ieșeam cu nimeni, nu aveam prieteni apropiați în afară de Ioana și câteva colege. Totul părea un joc ciudat.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad era deja acolo. M-a întâmpinat cu o privire rece.

— Ai mai primit flori azi? a întrebat, ironic.

— Nu, dar mă întreb dacă nu ar trebui să ne îngrijorăm. Dacă e cineva care mă urmărește?

— Exagerezi, Raluca. Poate e doar o glumă proastă.

— Vlad, nu simți că ceva nu e în regulă între noi? De luni bune nu mai vorbim, nu mai facem nimic împreună. Parcă suntem doi străini în aceeași casă.

A tăcut. Apoi, cu un oftat greu, a spus:

— Poate că așa e. Poate că ne-am pierdut pe drum.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să plâng, fără să pot controla lacrimile. Vlad s-a apropiat, dar nu m-a îmbrățișat. S-a așezat lângă mine și a spus:

— Poate ar trebui să vorbim serios despre noi.

— Despre ce? Despre cum am ajuns să nu mai știm cine suntem unul pentru celălalt?

— Despre ce vrem de la viață. Despre ce ne lipsește.

Am stat așa, în tăcere, minute bune. Florile erau încă pe masă, proaspete și parfumate, ca o amintire a ceva ce nu mai aveam.

În zilele următoare, am început să primesc mesaje anonime pe e-mail. Complimente, poezii, mici atenții virtuale. Am început să mă simt urmărită, dar și flatată. Vlad a devenit tot mai distant, iar eu tot mai confuză. Am început să mă întreb dacă nu cumva cineva chiar mă cunoaște mai bine decât soțul meu.

Într-o seară, am primit un mesaj: „Ne putem vedea? Sunt cineva din trecutul tău.”

Am simțit un fior rece. Am răspuns, fără să mă gândesc prea mult: „Cine ești?”

Răspunsul a venit rapid: „Te-am iubit cândva. Nu am uitat.”

Am început să caut în memorie. Singurul care mi-a venit în minte a fost Adrian, colegul meu din facultate, cel care mi-a scris odată o poezie și a dispărut fără explicații. Dar nu aveam nicio dovadă.

Am decis să-i spun lui Vlad totul. În seara aceea, am stat față în față, cu florile deja ofilite între noi.

— Vlad, cred că cineva din trecutul meu încearcă să revină în viața mea. Nu știu ce să fac.

El m-a privit lung, apoi a spus:

— Poate e timpul să decizi ce vrei cu adevărat. Eu nu mai pot lupta singur pentru noi.

Am simțit că mă prăbușesc. Toate certurile, toate tăcerile, toate gesturile mici ignorate de-a lungul anilor au ieșit la suprafață. Am plâns amândoi, pentru prima dată după mult timp.

În noaptea aceea, am dormit separat. Dimineața, Vlad a plecat devreme, fără să spună nimic. Am rămas singură, cu florile ofilite și cu un gol imens în suflet.

M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Când am încetat să mai fim fericiți? Când am uitat să ne spunem ce simțim?”

Poate că florile nu au fost decât un pretext. Poate că adevărata problemă era între noi, de mult timp. Dar oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când dragostea s-a stins? Sau să luptăm pentru ea, chiar și atunci când totul pare pierdut?