„Fiule, De ce ai nevoie de o soție bolnavă? Poate nu e prea târziu pentru un divorț?”: Acum douăzeci de ani, doamna Carolina era mândră de viitoarea ei noră

Acum douăzeci de ani, doamna Carolina nu se mai sătura să laude viitoarea ei noră, Victoria. „Este minunată!” spunea doamna Carolina tuturor celor care voiau să asculte. „A absolvit facultatea, predă engleză la școală. Poate călători oriunde. E ciudat că s-a îndrăgostit de fiul meu—el e mecanic auto, autodidact, dar ce…”

Victoria era epitomul grației și inteligenței. Avea un viitor strălucit în fața ei și toată lumea din micul oraș Piatra Neamț știa asta. Ionuț, pe de altă parte, era un mecanic auto modest care învățase tot ce știa de la tatăl său decedat. În ciuda diferențelor dintre ei, povestea lor de dragoste era subiectul discuțiilor din oraș.

Inițial, doamna Carolina era sceptică în privința relației lor. Nu putea înțelege de ce cineva atât de realizat ca Victoria ar alege fiul ei. Dar pe măsură ce o cunoștea mai bine pe Victoria, îndoielile ei dispăreau. Victoria era amabilă, inteligentă și cu adevărat îndrăgostită de Ionuț. Doamna Carolina a început să o vadă ca pe fiica pe care nu o avusese niciodată.

Nunta a fost un eveniment grandios, la care a participat toată lumea din Piatra Neamț. Doamna Carolina radia de mândrie în timp ce își vedea fiul căsătorindu-se cu femeia visurilor lui. Pentru o vreme, totul părea perfect. Victoria continua să predea, iar Ionuț muncea neobosit la atelierul său. Erau imaginea unui cuplu fericit.

Cu toate acestea, viața are un mod ciudat de a-ți da lovituri când te aștepți mai puțin. La câțiva ani după căsătorie, Victoria a început să se simtă rău. Ceea ce a început ca o oboseală ocazională s-a transformat curând în ceva mai serios. După numeroase vizite la doctor și teste, Victoria a fost diagnosticată cu o boală cronică. Vestea a fost devastatoare.

Ionuț era hotărât să stea alături de soția sa. A luat muncă suplimentară pentru a acoperi facturile medicale și a petrecut nenumărate nopți cercetând tratamente și terapii. Doamna Carolina privea neputincioasă cum nora ei vibrantă devenea o umbră a fostei sale persoane. Tensiunea asupra căsniciei lor era palpabilă.

Într-o seară, doamna Carolina a decis să aibă o discuție sinceră cu fiul ei. „Ionuț, de ce ai nevoie de o soție bolnavă? Poate nu e prea târziu pentru un divorț?” a întrebat ea cu voce tremurândă. Se ura pentru că sugerase asta, dar nu putea suporta să-și vadă fiul suferind.

Ionuț a fost luat prin surprindere. „Mamă, cum poți spune asta? O iubesc pe Victoria. Am jurat să fiu alături de ea la bine și la rău,” a răspuns el cu ochii plini de determinare.

Doamna Carolina a oftat. „Știu, Ionuț. Dar uită-te la tine. Ești epuizat și ea nu se face mai bine. Poate e timpul să te gândești la viitorul tău.”

Ionuț a clătinat din cap. „Viitorul meu este cu Victoria. Nu o voi abandona.”

În ciuda hotărârii sale, anii și-au pus amprenta. Starea Victoriei s-a înrăutățit și Ionuț a devenit o umbră a bărbatului care fusese odată. Povara financiară, povara emoțională și grija constantă au erodat legătura lor puternică de odinioară. Doamna Carolina privea în agonie tăcută cum căsnicia fiului ei se destramă.

Victoria, conștientă de povara pe care boala ei o punea asupra lui Ionuț, a luat o decizie sfâșietoare. Într-o seară, l-a chemat pe Ionuț și i-a spus: „Ionuț, cred că e timpul să ne despărțim. Meriți o viață, un viitor. Nu vreau să te țin pe loc.”

Ionuț era devastat. „Victoria, nu pot să te las. Te iubesc.”

Lacrimi îi curgeau pe față. „Și eu te iubesc, Ionuț. Dar asta nu este corect pentru tine. Te rog, lasă-mă să plec.”

Cu reticență, Ionuț a fost de acord. Divorțul a fost amiabil dar i-a lăsat pe amândoi distruși. Victoria s-a mutat înapoi cu părinții ei și Ionuț s-a aruncat în muncă încercând să amorțească durerea.

Doamna Carolina nu s-a iertat niciodată pentru că a plantat sămânța îndoielii în mintea fiului ei. Privea cum Ionuț devenea un retras, ochii lui odată strălucitori acum erau triști și lipsiți de viață. Orașul Piatra Neamț șoptea despre povestea lor tragică de dragoste, un memento constant al ceea ce ar fi putut fi.