Fiul meu s-a întors acasă după divorț: acum casa mea e un haos

— Mamă, nu mai pot, nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună în miezul nopții, spartă de lacrimi și furie. Mă ridic din pat, cu inima strânsă, și-l găsesc în bucătărie, cu capul în mâini, lângă o cană de cafea rece. Îl privesc și nu-mi vine să cred că băiatul meu, cel care promitea să-mi facă viața mai ușoară, e acum un bărbat frânt, întors acasă după ce viața l-a zdrobit.

Am crescut singură cu Vlad, într-un apartament mic de două camere din Ploiești. Tatăl lui ne-a părăsit când Vlad avea doar șase luni. Am muncit la două joburi, am făcut sacrificii, am renunțat la visele mele pentru ca el să aibă tot ce-i trebuie. Îmi amintesc cum, în serile târzii, îmi promitea cu ochii lui mari și sinceri: „Mamă, când o să fiu mare, o să ai și tu liniște. O să-ți cumpăr o casă mare, o să-ți aduc flori în fiecare zi.”

Anii au trecut, Vlad a crescut, a terminat facultatea, a găsit un job bun la București. S-a însurat cu Irina, o fată frumoasă, ambițioasă, dintr-o familie bună. La început, părea că totul merge perfect. Îmi trimitea bani, mă suna des, chiar dacă nu-i spunea Irinei că mă ajută. „Să nu știe, mamă, că nu-i place să dau bani acasă”, îmi spunea la telefon, cu voce joasă. Am tăcut, deși mă durea să știu că trebuie să mă ascund.

Apoi, într-o zi, totul s-a prăbușit. Vlad m-a sunat plângând: „Mamă, nu mai pot. Irina vrea divorț. Zice că nu sunt bărbat, că nu aduc destui bani, că nu sunt destul de ambițios. Mă simt ca un nimeni.”

Nu am stat pe gânduri. „Vino acasă, Vlad. Oricând. Ușa mea e deschisă.”

A venit cu două valize și o privire pierdută. De atunci, casa mea nu mai e a mea. Vlad doarme în camera lui de copil, dar nu mai e copil. Se trezește târziu, stă cu ochii în telefon, nu vorbește cu mine decât dacă îl întreb ceva. Mă simt ca o străină în propria casă. Mă stresez să nu-l deranjez, să nu-l supăr, să nu-i amintesc de eșecul lui.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu el. „Vlad, poate ar trebui să cauți un job aici, să-ți faci prieteni, să ieși din casă…”

A ridicat tonul: „Mamă, nu înțelegi! Nu pot! Nu sunt în stare de nimic! Toată lumea mă judecă, și tu acum… Lasă-mă în pace!”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu, care am făcut totul pentru el, acum sunt dușmanul. Mă învârt prin casă ca o fantomă, încercând să nu-l supăr, să nu-l rănesc. Prietenele mă întreabă de ce nu-l trimit la psiholog, de ce nu-l forțez să-și revină. Dar cum să fac asta? E copilul meu, chiar dacă are 34 de ani. Cum să-l dau afară, când știu cât de greu îi e?

Într-o zi, am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare de la Irina. Nu am vrut să citesc, dar curiozitatea m-a învins. „Vlad, nu pot să trăiesc cu cineva care nu știe ce vrea. Ai nevoie de ajutor, dar nu de la mine. Îți doresc să-ți găsești drumul, dar nu mai pot fi eu busola ta.”

Am plâns. Pentru el, pentru mine, pentru tot ce am pierdut. Mă simt vinovată. Poate l-am protejat prea mult, poate nu l-am lăsat să sufere, să se descurce singur. Poate am greșit când am făcut din el centrul universului meu.

Într-o dimineață, după o noapte albă, am intrat în camera lui. Vlad stătea pe marginea patului, cu ochii roșii. „Mamă, îmi pare rău. Știu că te-am dezamăgit. Dar nu știu cum să merg mai departe.”

L-am îmbrățișat. „Vlad, nu m-ai dezamăgit. Dar trebuie să lupți. Pentru tine, nu pentru mine.”

De atunci, încercăm să ne găsim echilibrul. Vlad merge la terapie, timid, dar merge. Eu încerc să-mi recapăt liniștea, să-mi găsesc un rost dincolo de rolul de mamă. Dar casa mea e tot un haos. Nu mai e spațiul meu, nu mai am intimitate, nu mai am liniște. Mă simt prinsă între dorința de a-l ajuta și nevoia de a-mi trăi viața.

Mă întreb, uneori, dacă sacrificiile mele au avut vreun rost. Dacă nu cumva, din prea multă dragoste, am uitat să-l învăț să fie puternic. Oare câți părinți trec prin asta? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri, fără să ne pierdem pe noi înșine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar mă întreb: voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul la propria fericire?