Fiul meu e căsătorit, dar vrea să-i fac curat în casă – pe bani!

— Mamă, te rog, nu e mare lucru. Doar să vii de două ori pe săptămână, să ne ajuți cu curățenia. Și, uite, îți dau și bani, să nu zici că nu apreciez.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se strânge inima. Vlad, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, îmi vorbea cu o naturalețe care mă durea. Îl priveam cum stătea în mijlocul sufrageriei lor, cu Alexandra lângă el, privind în altă parte, de parcă nici nu eram acolo. Mă simțeam ca o străină în casa copilului meu.

— Vlad, nu e vorba de bani, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu mă deranjează să vă ajut, dar… nu sunt menajera voastră. Sunt mama ta.

Alexandra a oftat, ridicând din umeri. — Dacă nu vrei, putem găsi pe altcineva, a spus ea, fără să mă privească. Dar Vlad a insistat, cu vocea lui blândă, care de data asta suna ca o rugăminte disperată.

— Mamă, știu că nu e ușor, dar Alexandra are mult de lucru la serviciu, eu la fel. Nu ne descurcăm. Și tu mereu ai făcut curat impecabil…

Mi-am amintit de zilele când Vlad era mic, cum alergam după el prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari, cum îi făceam pachețelul pentru școală și îi spălam hainele la mână, pentru că nu aveam bani de mașină de spălat. Am făcut totul pentru el, fără să aștept nimic în schimb. Dar acum, când îl vedeam cerându-mi să-i fac curat, ca unei străine, simțeam că ceva s-a rupt între noi.

— Vlad, nu cred că asta e soluția, am spus încet. Poate ar trebui să vă organizați altfel. Să vă împărțiți treburile. Sunteți o familie acum.

Alexandra a râs scurt, ironic. — Da, sigur, să facem cu rândul, ca la cămin. Vlad nu știe nici să spele vasele, iar eu vin ruptă de la birou. Dacă nu vrei, nu-i nimic. Dar nu ne ține morală.

M-am simțit mică, neînsemnată. Am plecat fără să mai spun nimic, cu pașii grei, simțind privirile lor în spate. Pe drum, mi-am amintit de toate momentele în care am încercat să mă apropii de Alexandra. I-am cumpărat flori de ziua ei, am invitat-o la cafea, am încercat să-i gătesc mâncărurile preferate. Dar mereu părea că nu sunt suficient de bună pentru ea. Că nu mă vrea în viața lor.

Seara, am plâns în tăcere, gândindu-mă la mama mea, la cum mă certa când eram mică, dar și la cum mă îmbrățișa când aveam nevoie. Mi-am dorit să pot vorbi cu ea, să-mi spună ce să fac. Dar eram singură, cu gândurile mele.

A doua zi, Vlad m-a sunat. — Mamă, te rog, nu te supăra. Alexandra e stresată, și eu la fel. Nu vrem să te jignim. Dar chiar avem nevoie de ajutor. Dacă nu vrei, spune-mi, dar nu te supăra pe noi.

Am simțit că mă sufoc. — Vlad, nu sunt supărată. Dar mă doare. Mă doare că nu mă vezi ca pe mama ta, ci ca pe cineva care trebuie să vă servească. Am făcut totul pentru tine, dar nu așa. Nu pe bani.

A tăcut. Am auzit-o pe Alexandra în fundal, vorbind la telefon, râzând. M-am întrebat dacă aș fi putut face ceva diferit, dacă aș fi putut să o fac să mă placă. Dar nu era vina mea. Sau era?

În zilele următoare, Vlad nu m-a mai sunat. M-am simțit și mai singură. Prietenele mele, la cafea, mi-au spus să nu mă las călcată în picioare. — Nu ești servitoarea lor, Lenuța! Ai muncit o viață pentru el, acum să-și vadă de nevastă și de casă!

Dar nu era așa simplu. Îmi era dor de Vlad. Îmi era dor să-l văd, să-i aud vocea. Mă simțeam vinovată că nu pot să-i ajut, dar și furioasă că mă pune în situația asta. Într-o duminică, am decis să merg la ei, fără să anunț. Am bătut la ușă, cu inima cât un purice. Alexandra mi-a deschis, cu fața acră.

— Ce vrei?

— Am venit să văd dacă sunteți bine, am spus, încercând să zâmbesc.

— Vlad nu e acasă. E la fotbal cu băieții. Eu am de lucru.

Am intrat totuși, fără să cer voie. Casa era vraiște. Vase murdare, haine aruncate peste tot. M-am apucat să strâng, fără să mă gândesc. Alexandra m-a privit cu dispreț.

— Vezi? De asta avem nevoie de tine. Nu te mai preface că nu-ți place să faci ordine. Ești bună la asta.

M-am oprit, cu o farfurie în mână. — Alexandra, nu sunt aici să vă slujesc. Sunt aici pentru că-mi pasă de Vlad. Și, chiar dacă nu mă suporți, sunt mama lui. Merit respect.

A tăcut, dar am văzut o umbră de rușine pe fața ei. Am terminat de strâns și am plecat, fără să mai spun nimic. Seara, Vlad m-a sunat din nou.

— Mamă, îmi pare rău. Alexandra mi-a spus că ai venit. Nu vreau să te pierd. Dar nici nu știu cum să facem să fie bine.

— Vlad, trebuie să înveți să fii bărbat. Să-ți asumi responsabilitățile. Eu nu pot să vă țin casa la nesfârșit. Vreau să fiți fericiți, dar nu așa. Nu pe spatele meu.

Am simțit că, pentru prima dată, mă ascultă cu adevărat. Poate că nu va fi ușor, poate că relația mea cu Alexandra nu va fi niciodată caldă. Dar am înțeles că trebuie să mă respect pe mine însămi, înainte de toate.

Oare câte mame trec prin asta? Oare câte dintre noi ajung să fie tratate ca niște străine în casele copiilor lor? Voi ce ați face în locul meu?