Fără pătuț, fără scutece: Întoarcerea acasă care mi-a răsturnat lumea

— Unde e pătuțul? Vlad, unde e pătuțul?!

Vocea mea răsună spart, undeva între panică și furie, în timp ce țin în brațe micuța învelită într-o păturică roz, abia adusă din maternitate. Vlad, cu ochii roșii de nesomn, se uită la mine ca și cum nu ar înțelege limba română. În spatele lui, cutiile cu scutece, biberoane și jucării zac împrăștiate pe jos, iar în colțul camerei, o pungă de gunoi plină cu resturi de la renovare mă face să simt că totul e pe cale să se prăbușească.

— Am vrut să-l montez azi-noapte, dar… n-am reușit. A plâns Matei toată noaptea, apoi am adormit pe canapea, îmi răspunde el încet, cu vocea stinsă.

Matei, băiețelul nostru de trei ani, doarme acum pe jumătate dezvelit pe covor, cu un ursuleț strâns la piept. Mă uit la el și simt cum vinovăția mă strânge de gât. Poate că am greșit că am lipsit atâtea zile, poate că Vlad nu trebuia să rămână singur cu el. Dar ce altă soluție aveam?

— Nu avem nici scutece pentru nou-născută, Vlad! Ai uitat să le cumperi?

— Am fost la farmacie, dar nu mai aveau mărimea asta… Am luat ce-am găsit, dar cred că-s prea mari…

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să mă vadă slabă. Nu acum, când trebuie să fiu mamă pentru doi copii și soție pentru un bărbat care pare să se destrame sub presiunea responsabilităților. Mă așez pe marginea patului și simt cum rana de la cezariană pulsează dureros. Mă doare tot corpul, dar cel mai tare mă doare sufletul.

— O să ne descurcăm, îmi spun în gând. Trebuie să ne descurcăm.

Telefonul sună. E mama. Nu răspund. Nu pot să-i spun că nu sunt în stare să-mi țin familia pe linia de plutire. Că nu am pătuț, nu am scutece, nu am nici măcar lapte praf suficient. Că Vlad nu mai e omul pe care-l știam, iar eu nu mai sunt femeia care eram înainte să devin mamă pentru a doua oară.

— Vrei să te ajut cu ceva? întreabă Vlad, timid, de parcă i-ar fi teamă să nu mă supere și mai tare.

— Da, vreau să montezi pătuțul ACUM. Și să mergi la farmacie să cauți scutece. Și să-l iei și pe Matei cu tine, să pot să mă liniștesc puțin.

Vlad oftează, dar nu comentează. Îl ia pe Matei în brațe, îi pune o geacă peste pijama și iese pe ușă. Rămân singură cu fetița care plânge încet. Îi simt mirosul de lapte și piele nouă și mă apucă un plâns mut, fără lacrimi. Mă simt atât de singură, atât de depășită, încât mi-e teamă că nu voi reuși să fiu mama de care au nevoie copiii mei.

În mintea mea se derulează toate sfaturile primite în ultimele luni: „O să fie greu la început, dar apoi totul intră în normal.” „Să nu uiți să ai grijă și de tine.” „Vlad o să te ajute, e un tată bun.”

Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu e să te întorci acasă și să nu găsești nimic pregătit. Să vezi în ochii soțului tău frica și neputința. Să simți că nu mai ai control asupra propriei vieți.

Când Vlad se întoarce, e deja seară. Matei plânge că vrea la desene, Vlad plânge în sinea lui că nu găsește scutece potrivite, iar eu plâng pentru că nu mai pot să țin totul în frâu. Ne certăm. Eu îi reproșez că nu s-a descurcat, el îmi spune că nu înțeleg cât de greu i-a fost singur cu Matei. Vocea mea devine ascuțită, a lui devine apăsată. Fetița plânge și ea, ca un ecou al durerii noastre.

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! urlă Vlad, trântind ușa de la baie.

Rămân singură cu copiii. Îi iau pe amândoi în brațe, îi legăn și le cânt încet, deși vocea mi se frânge. În acea noapte, adorm pe jumătate îmbrăcată, cu fetița la piept și Matei lipit de spatele meu. Vlad nu mai iese din baie până dimineață.

A doua zi, mama vine neanunțată. Intră în casă, vede haosul și nu spune nimic. Se apucă să strângă, să spele vasele, să facă ordine. Mă ia în brațe și, pentru prima dată după mult timp, mă las să plâng în hohote pe umărul ei.

— E normal să fie greu, Ana. Dar nu trebuie să le faci pe toate singură. Lasă-mă să te ajut.

Încet-încet, lucrurile încep să se așeze. Vlad montează pătuțul, mama găsește scutece la o farmacie din cartierul vecin, Matei se obișnuiește cu surioara lui. Dar rana din sufletul meu rămâne. Mă întreb dacă vreodată voi mai fi femeia care eram înainte. Dacă Vlad și cu mine vom reuși să ne regăsim sau dacă ne vom pierde printre scutece, certuri și nopți nedormite.

Uneori, noaptea, când toți dorm, mă uit la fetița mea și mă întreb: oare câte mame trec prin asta și nu spun nimănui? Oare cât de mult putem duce înainte să ne rupem? Sau poate tocmai atunci descoperim cât de puternice suntem, de fapt?