„Fă-ți bagajele și vino la noi!” – Povestea unei nurori între două lumi

— Nu mai suport, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce îl legănam pe Radu, băiețelul nostru de două luni. Vlad, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în ecranul telefonului.

— Ce s-a mai întâmplat acum? a întrebat el, fără să ridice ochii.

— Mama ta! iar a sunat. Zice că trebuie să ne mutăm la ea, că nu știm să creștem copilul și că „la bloc nu e aer curat”. Parcă nu mai am aer nici eu!

Asta era deja a treia oară săptămâna asta când doamna Viorica îmi dicta cum să-mi trăiesc viața. De când am născut, nu trecea zi fără să-mi spună ce fac greșit: că nu-l alăptez destul, că nu-l îmbrac destul de gros, că nu știu să-i fac baie. Dar cel mai tare mă durea insistența ei să ne mutăm la ea, la casă, „la țară”, unde „copilul crește sănătos”.

Eu și Vlad ne-am cunoscut la spitalul județean din Ploiești. Eu eram la analize pentru tiroidă, el își adusese mama la control. M-a ajutat cu o ușă grea și mi-a zâmbit timid. Nu era genul meu – prea legat de familie, prea blând – dar m-a cucerit cu răbdarea lui. Am aflat repede că mama lui era centrul universului său. La 35 de ani, Vlad încă mergea cu ea la doctor și îi făcea piața în fiecare sâmbătă.

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am visat că vom fi o familie mică, doar noi trei. Dar după naștere, Viorica a venit peste noi ca un taifun. În primele zile acasă, a stat cu noi „să ne ajute”. De fapt, mi-a luat copilul din brațe ori de câte ori plângea și mi-a spus că „nu știu ce fac”.

— Lasă-mă pe mine, mamă! Tu ești obosită, nu știi încă! mi-a spus într-o dimineață, când încercam să-l liniștesc pe Radu.

— Dar vreau să învăț… am încercat eu timid.

— O să ai timp! Acum fă-ți un ceai și odihnește-te. Eu știu mai bine!

Vlad nu zicea nimic. Îl vedeam cum se fâstâcește între noi două, dar mereu îi dădea dreptate mamei lui. „Las-o pe mama, știe ea”, îmi spunea seara, când îi reproșam că nu mă susține.

După două săptămâni de „ajutor”, Viorica a plecat acasă. Dar telefoanele au început să curgă: dimineața – „l-ai îmbrăcat bine?”, la prânz – „i-ai dat supă?”, seara – „nu-l ține prea mult în brațe!”. Într-o zi, a venit cu o sacoșă de haine groase și a început să le scoată pe pat:

— Uite aici! Astea sunt bune pentru copil! Ce-i cu body-urile astea subțiri? O să răcească!

Am încercat să-i explic că medicul pediatru mi-a spus altceva, dar n-am avut nicio șansă. S-a supărat și mi-a zis că „azi copiii cresc după internet, nu după bun simț”.

Când Radu a făcut febră prima dată, Viorica a venit val-vârtej:

— V-am zis eu! La bloc nu e aer! Fă-ți bagajele și vino la noi! Aici crește copilul sănătos!

M-am uitat la Vlad cu disperare. El s-a ridicat încet:

— Poate ar fi bine să mergem câteva zile…

— Vlad! Nu pot să plec din casa mea! Avem tot ce ne trebuie aici!

— Dar dacă are dreptate mama? Poate îi face bine lui Radu…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Nu era vorba doar despre copil sau despre unde stăm. Era despre mine – despre faptul că nu mai aveam niciun cuvânt de spus în propria mea viață.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care stătea la 300 km distanță și care mă suna doar ca să mă întrebe dacă sunt bine. Niciodată nu mi-a spus ce să fac. Mi-am amintit cum plângea când am plecat la facultate în București: „Să fii fericită, mamă! Să faci ce simți tu!”

A doua zi dimineață, Viorica a venit din nou:

— Hai, mamă! Am pregătit camera de sus pentru voi. E cald, e curat! Ce rost are să vă chinuiți aici?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad se uita la mine așteptând răspunsul.

— Nu merg nicăieri! am spus cu voce tremurată. Aici e casa mea! Dacă vrei tu să mergi la mama ta, du-te! Eu rămân aici cu Radu!

Viorica s-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum vorbești tu așa? Eu vreau doar binele copilului!

— Și eu vreau binele lui! Dar vreau și liniște pentru mine! Nu pot trăi mereu sub presiune!

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Viorica a plecat trântind ușa.

Au trecut trei zile fără niciun telefon de la ea. Vlad era tăcut și rece. M-am simțit vinovată și singură. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir.

Într-o seară, Vlad s-a apropiat timid:

— Poate… poate ar trebui să vorbim cu mama ta. Să vină ea câteva zile…

L-am privit lung.

— Vlad, eu nu vreau război cu nimeni. Dar vreau ca familia noastră să fie aici, nu împărțită între două case și două mame. Vreau ca tu să fii lângă mine!

A dat din cap încet.

— O să încerc… Să-i spun mamei mele să ne lase puțin spațiu.

Nu știu dacă va reuși vreodată să se desprindă de ea. Dar știu sigur că eu nu mai pot trăi viața altcuiva.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc între două lumi – una în care trebuie să asculte mereu și alta în care vor doar puțină liniște? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Ce părere aveți voi?