„Ei se Delectează cu Delicatese, Noi Ne Mulțumim cu Terț: Unde este Dreptatea?”

Era o seară rece de joi când Andrei și Livia s-au întors acasă, ceasul arătând puțin peste ora opt. În bucătăria modestă a apartamentului pe care îl împărțeau, Elena și Violeta erau pe punctul de a începe cina lor simplă, constând în terci de ovăz, în contrast puternic cu mesele somptuoase de care știau că Andrei și Livia se bucurau adesea.

Elena, mereu pacificatoarea, i-a întâmpinat cu un zâmbet cald. „Hei, ați venit chiar la timp pentru cină. De ce nu vă alăturați nouă?” a sugerat ea, arătând spre bolurile suplimentare pe care le pregătise deja, sperând să pună capăt distanței care crescuse între ei.

Andrei a schimbat o privire rapidă și greu de citit cu Livia înainte de a răspunde, „Mulțumim, dar avem deja planuri,” vocea lui lipsită de căldura pe care o purtase cea a Elenei. Fără să aștepte un răspuns, s-au retras în camera lor, un clic ușor al ușii semnalând distanța fizică și emoțională dintre ei.

Violeta a frunțat, amestecând absentă în terciul ei de ovăz. „E mereu la fel cu ei,” a murmurat ea, mai mult pentru sine decât pentru Elena. „De când Andrei a obținut acel job nou la startup-ul de tehnologie și Livia și-a început blogul de design interior, e ca și cum ar trăi într-o lume diferită.”

Elena a oftat, lingura ei ciocnindu-se de bol. „Știu, dar ce putem face? Nu ne permitem nimic mai sofisticat, și am crezut că poate mâncând împreună… nu știu, ne-ar aduce înapoi în vremurile de altădată.”

Vremurile de altădată. Când toți patru erau studenți la facultate luptându-se cu greutățile, împărțind totul, de la mese la vise, viitorul luminos și nesigur înaintea lor. Acum, cu succesul brusc al lui Andrei și Livia, prăpastia devenise prea vastă, plină de resentimente nespuse și invidie.

A doua zi, Florin, un prieten comun, a trecut pe la ei. El fusese întotdeauna cel care putea să-i facă pe toți să râdă, liantul grupului lor. Totuși, astăzi, nici măcar glumele lui nu puteau tăia prin aerul gros de tensiune.

„Deci, i-am văzut pe Andrei și Livia aseară la acel nou restaurant fancy de sushi,” a spus Florin, încercând să inițieze o conversație pe măsură ce observa fețele încordate din jurul lui. „Locul arăta ca un palat. Cum de nu ați fost și voi acolo?”

Elena a schimbat o privire cu Violeta, cuvintele nespuse atârnând greu între ele. „Oh, am avut și noi alte planuri,” a răspuns ea, vocea ei plată.

Florin, simțind că a călcat pe teren minat, și-a schimbat repede subiectul. Dar răul fusese făcut. Restul vizitei lui a fost tensionat, râsul forțat și conversațiile stângace.

Pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, interacțiunile cu Andrei și Livia deveneau din ce în ce mai rare. Invitații refuzate, mesaje lăsate fără răspuns. Prăpastia se lărgea până când părea că sunt străini trăind sub același acoperiș.

Într-o seară, în timp ce Elena și Violeta se așezau din nou la o cină de terci de ovăz, ușa din față s-a deschis și închis pentru ultima dată. Andrei și Livia s-au mutat, lăsând în urmă doar un bilet care scria, „Ne-am mutat mai aproape de serviciu. Mult noroc.”

Apartamentul părea mai gol ca niciodată, tăcerea mai zgomotoasă. Elena și Violeta și-au terminat masa în tăcere, gustul terciului de ovăz fiind banal și nesatisfăcător. Păstraseră pacea, dar la ce cost? Dreptatea tuturor acestor lucruri părea la fel de tulbure ca întotdeauna.