După petrecere, mama le-a mulțumit nurorilor, dar ele au rămas reci. Povestea unei familii în care aparențele contează mai mult decât sufletul.

— Mulțumesc, fetelor, pentru tot ajutorul! a spus mama, cu vocea tremurândă de emoție, privind spre masa încărcată cu sarmale, cozonaci și salată boeuf. Era Ajunul Crăciunului, iar casa noastră din Ploiești fremăta de mirosuri și voci. Dar răspunsul a venit sec, aproape mecanic.

— Cu plăcere, mamă-soacră, a zis Irina, fără să ridice ochii din telefon. Unghiile ei lungi, pictate cu modele complicate, străluceau în lumina becului. Lângă ea, Andreea își verifica rujul într-o oglindă mică, ignorând complet gestul mamei.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Eram Vlad, fiul cel mare, și nu-mi venea să cred cât de rece devenise atmosfera între noi. Mama încerca să păstreze tradițiile, să ne adune pe toți la masă, dar parcă fiecare era prins în lumea lui. Tata nu mai era de mult printre noi, iar eu și fratele meu, Radu, încercam să umplem golul cum puteam.

Irina și Andreea erau ca două picături de apă: mereu la curent cu ultimele trenduri, mereu cu programare la salon, mereu preocupate de imagine. De când au intrat în familia noastră, mesele festive s-au transformat în parade de modă și discuții despre extensii de gene sau oferte la pantofi. Mama încerca să le implice în pregătiri, dar ele veneau mereu târziu, cu scuze legate de trafic sau programări la coafor.

În acea seară, după ce am strâns masa împreună cu mama și Radu — pentru că nurorile au dispărut rapid în camera lor „să-și refacă machiajul” — am simțit că trebuie să vorbesc cu fratele meu.

— Radu, tu chiar nu vezi ce se întâmplă? Familia asta se destramă sub ochii noștri!

El a oftat și s-a uitat spre ușa închisă a camerei lor.

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu Andreea pentru că nu știe să dea cu mopul? Asta e generația lor…

— Nu e vorba doar de mop! E vorba că nu le pasă de nimic altceva decât de ele. Mama suferă, Radu! Nu vezi?

A tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar nu avea curaj să-i spună Andreei nimic. Era îndrăgostit până peste cap și îi accepta toate mofturile.

În noaptea aceea, după ce toți s-au retras la culcare, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Își ștergea ochii cu colțul șorțului.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Nimic, Vlad. Sunt doar obosită… Știi tu… Mi-e dor de vremurile când eram toți împreună și râdeam din inimă. Acum parcă suntem străini sub același acoperiș.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Poate că ar trebui să vorbim cu ele… Să le spunem ce simțim.

— Nu cred că ar înțelege. Pentru ele contează doar să fie frumoase și admirate. Nu știu dacă știu ce înseamnă să fii familie…

A doua zi dimineață am încercat să deschid subiectul la cafea. Irina răsfoia o revistă glossy, iar Andreea își făcea poze pentru Instagram.

— Fetelor, ați observat cât s-a străduit mama să iasă totul perfect aseară?

Irina a ridicat o sprânceană perfect conturată.

— Da… Dar nu era nevoie să ne tot mulțumească. Oricum nu am făcut mare lucru.

Andreea a râs scurt.

— Vlad, relaxează-te! E doar o cină în familie. Nu trebuie să dramatizăm.

Am simțit cum îmi pierd răbdarea.

— Nu e vorba doar despre cină! E vorba despre respect! Despre a fi împreună…

Irina a dat din umeri și a revenit la revistă. M-am ridicat nervos și am ieșit afară. Am dat un tur prin curte, încercând să-mi adun gândurile. Oare greșeam eu? Oare lumea chiar s-a schimbat atât de mult?

În zilele următoare tensiunile au crescut. Mama se retrăgea tot mai des în camera ei, iar eu mă simțeam tot mai străin în propria casă. Radu încerca să facă pe mediatorul, dar era clar că nu voia să-și supere soția.

Într-o seară am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Ileana:

— Nu știu ce să mai fac… Parcă nu mai sunt stăpână pe casa mea. Fetele astea… nu simt nimic pentru noi. Totul e rece…

Am intrat brusc în cameră.

— Mamă, nu trebuie să te dai bătută! Poate că trebuie doar să le dăm timp…

— Vlad, timpul nu schimbă sufletul omului… Dacă nu ai crescut cu dragoste și respect pentru familie, greu le mai înveți la maturitate.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să observ tot mai clar diferența dintre generații: noi am crescut cu sacrificii și tradiții, ele cu selfie-uri și filtre pe Instagram. Poate că vina nu era doar a lor; poate că lumea întreagă se schimbase și noi rămăsesem blocați într-un trecut care nu mai interesa pe nimeni.

Într-o duminică am încercat din nou să le implicăm pe fete la gătit. Irina a venit cu o prietenă la cafea și s-au retras râzând în sufragerie. Andreea a spus că are o migrenă și s-a dus să doarmă.

Mama m-a privit trist:

— Vlad, poate că trebuie să acceptăm că familia noastră nu va mai fi niciodată ca înainte…

Am simțit cum mă sufoc de neputință. Oare chiar nu mai putem salva nimic? Oare dragostea pentru familie a devenit un concept demodat?

M-am uitat la mama și am văzut cât de mult suferă. Și atunci mi-am promis că nu voi renunța atât de ușor.

Dar voi? Ce ați face dacă ați vedea cum familia voastră se destramă din cauza superficialității? Mai avem vreo șansă să ne regăsim sau suntem condamnați să trăim ca niște străini sub același acoperiș?