După nuntă am înțeles că nu sunt decât o piesă în teatrul soacrei mele

— Nu pune farfuria aia acolo, Irina! La noi în casă, totul are locul lui, spuse Mariana cu voce tăioasă, în timp ce eu încercam să mă fac utilă în bucătăria ei strâmtă. Mâinile îmi tremurau ușor, dar am zâmbit forțat și am mutat farfuria pe raftul indicat. Vlad, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

Nu așa mi-am imaginat începutul căsniciei. Când Vlad m-a cerut de soție, am simțit că lumea întreagă e a mea. Era blând, atent, mă făcea să râd și îmi promitea mereu că vom construi ceva doar al nostru. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Mariana, soacra mea, a insistat să ne mutăm la ea „doar câteva luni”, ca să ne fie mai ușor până ne punem pe picioare. Aveam apartamentul meu, dar Vlad a spus că „e mai bine așa, mama știe ce face”.

La început am crezut că exagerez. Poate că e normal să fie greu la început. Poate că trebuie doar să mă adaptez. Dar zilele au devenit săptămâni și săptămânile luni. Mariana era peste tot: în bucătărie, în camera noastră, în planurile noastre. Nu puteam găti fără să-mi spună cum să fac ciorba „ca la mama acasă”, nu puteam cumpăra nimic fără să întrebe de ce am ales marca aia și nu alta.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă mai târziu de la serviciu, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, simt că nu mai am aer aici. Putem măcar să discutăm despre mutare?

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Irina, mama are nevoie de noi. Știi că nu se descurcă singură cu toate. Și oricum, e mai ieftin așa.

— Dar avem apartamentul meu! De ce nu putem merge acolo?

A oftat și a dat din umeri.

— Mama zice că nu e momentul potrivit.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre bani sau despre „momentul potrivit”. Era vorba despre control. Mariana avea nevoie să știe tot: când plecăm, când venim, ce mâncăm, cu cine vorbim. Într-o zi mi-a spus direct:

— Să știi că la mine în casă nu se stă pe telefon la masă și nu se iese seara fără să știu unde mergeți.

M-am simțit ca un copil pedepsit. Am început să evit mesele cu ea, să mă închid în camera noastră sub pretextul oboselii. Vlad observa, dar nu spunea nimic. Când încercam să-i explic cât de sufocată mă simt, îmi răspundea mereu:

— Ești prea sensibilă. Mama vrea doar binele nostru.

Într-o duminică dimineață, când încercam să-mi beau cafeaua pe balcon, Mariana a venit lângă mine cu o privire gravă.

— Irina, trebuie să te obișnuiești cu regulile casei. Eu am crescut singură un copil și știu ce e mai bine pentru voi.

Nu am răspuns nimic. M-am uitat la blocurile gri din fața mea și m-am întrebat unde greșisem. De ce acceptasem să renunț la apartamentul meu? De ce nu luptam pentru spațiul meu?

Seara aceea a fost punctul de cotitură. Am auzit-o pe Mariana vorbind la telefon cu sora ei:

— Irina e cam încăpățânată, dar o să o aduc eu pe drumul cel bun. Vlad ascultă de mine, așa că n-o să-mi fac griji.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am intrat în cameră și i-am spus lui Vlad:

— Eu nu mai pot așa! Ori ne mutăm la mine, ori… ori nu știu ce fac!

El s-a uitat la mine speriat.

— Irina, te rog… Nu complica lucrurile! Mama chiar are nevoie de noi.

— Dar eu? Eu nu contez deloc?

A tăcut. A tăcut mult prea mult.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă vreau să trăiesc așa toată viața. Prietenele mele mă întrebau de ce nu vin la ele sau de ce nu iesim ca înainte. Le mințeam că sunt ocupată sau obosită. În realitate, eram prizoniera unei case care nu era a mea și a unei familii care nu mă voia decât dacă eram „cum trebuie”.

Într-o seară am primit un mesaj de la mama mea: „Irina, vino acasă dacă ai nevoie de liniște.” Am plâns ore întregi după aceea. Mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem doar ca să fiu acceptată de Vlad și Mariana.

Într-o ultimă încercare disperată, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, dacă mă iubești cu adevărat, trebuie să alegi: viața noastră sau viața pe care o vrea mama ta pentru noi.

S-a uitat la mine lung și a spus încet:

— Nu pot s-o las singură pe mama…

Atunci am știut răspunsul. Mi-am făcut bagajele într-o noapte tăcută și am plecat la mama mea. Nu mi-a fost ușor. Am plâns după Vlad, după visurile mele spulberate, după anii pierduți încercând să fiu altcineva.

Acum stau în vechiul meu apartament și încerc să-mi reconstruiesc viața. Încerc să-mi regăsesc vocea pe care am pierdut-o printre regulile altora.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi renunță la ele însele doar pentru a fi acceptate? Oare chiar merită sacrificiul acesta?