După moartea soacrei am aflat ce a gândit cu adevărat despre mine: Povestea unei vieți trăite în umbra așteptărilor

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Irina. Vocea ei, rece ca o zi de noiembrie, mi-a rămas întipărită în minte încă din prima zi când am intrat în casa lor, cu o cutie de prăjituri în mână și cu inima cât un purice. Mă uitam la ea, la doamna Victoria, femeia care avea să-mi devină soacră, și simțeam că orice aș face, orice aș spune, nu voi fi niciodată suficientă pentru ea.

Mihai, soțul meu, mă strângea de mână pe sub masă, încercând să-mi transmită curaj. Dar curajul nu se poate împrumuta, mai ales când simți că fiecare gest al tău e analizat la microscop. Așa a început povestea mea de noră, o poveste care a durat peste treizeci de ani, în care am fost mereu cu un pas în urmă, mereu atentă să nu spun sau să nu fac ceva greșit.

Ne-am cunoscut la facultate, eu și Mihai. El, băiatul de la țară, venit la București să-și facă un rost, eu, fata de oraș, crescută într-o familie modestă, dar plină de dragoste. Ne-am îndrăgostit nebunește, iar după doi ani de relație, Mihai m-a cerut de soție. Am fost atât de fericită, încât nici nu mi-am pus problema că cineva ar putea să nu mă accepte. Dar când am cunoscut-o pe Victoria, am simțit din prima clipă că nu sunt ceea ce-și dorea pentru fiul ei.

— O să vezi, o să se obișnuiască, îmi spunea Mihai seara, când mă vedea tristă după vizitele la ei. Dar nu s-a obișnuit niciodată. Nici când am rămas însărcinată cu Andreea, nici când am trecut prin greutăți, nici când am avut nevoie de ajutor. Mereu era acolo, cu privirea ei critică, cu sfaturile pe care nu le ceream, cu reproșurile mascate în vorbe dulci.

— Irina, nu așa se face ciorba de perișoare. Lasă-mă pe mine, că tu nu știi. Sau: — Nu-i dai copilului destulă atenție, de aia plânge. Și, cel mai greu de suportat: — Mihai, tu nu vezi că nu se descurcă? Poate ar fi bine să o ajuți mai mult, să nu se simtă copleșită. Dar tonul ei spunea altceva: „Nu ești destul de bună pentru el.”

Anii au trecut, iar eu am încercat să fiu o noră exemplară. Am mers la toate mesele de duminică, am ajutat la curățenie, am avut grijă de ea când s-a îmbolnăvit. Am făcut tot ce am putut să nu-i dau motive de supărare. Dar niciodată nu am simțit că mă vede cu adevărat. Eram mereu „nora”, niciodată „fata mea”.

Au fost momente când am vrut să renunț. Să-i spun lui Mihai că nu mai pot, că vreau să ne mutăm departe, să nu mai simt presiunea privirii ei la fiecare pas. Dar Mihai era prins între două lumi: iubirea pentru mine și loialitatea față de mama lui. Nu voia să o supere, dar nici să mă piardă. Și așa am rămas, suspendată între două lumi, încercând să le împac pe amândouă.

Când Andreea a crescut și a plecat la facultate, am simțit pentru prima dată că am făcut ceva bine. Fata noastră era deșteaptă, ambițioasă, și mă iubea. Dar nici atunci Victoria nu a putut să mă felicite sincer. — A avut noroc că seamănă cu Mihai, spunea ea, zâmbind forțat.

Apoi, într-o iarnă, Victoria s-a îmbolnăvit grav. Am fost lângă ea, zi și noapte, deși nimeni nu mi-a cerut asta. Am făcut-o pentru Mihai, pentru Andreea, dar și pentru mine, ca să nu am regrete. Am stat la căpătâiul ei, i-am adus ceaiuri, i-am citit din cărțile ei preferate, am încercat să o fac să uite de durere. Uneori, mă privea lung, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu găsea cuvintele. Alteori, mă ignora complet, ca și cum nu aș fi existat.

Când a murit, am simțit un gol imens. Nu doar pentru că plecase, ci pentru că, odată cu ea, plecase și speranța mea că, într-o zi, mă va accepta cu adevărat. Am plâns mult, mai mult decât m-aș fi așteptat. Poate pentru tot ce nu am fost pentru ea, poate pentru tot ce nu a fost ea pentru mine.

La câteva zile după înmormântare, Mihai a găsit un jurnal vechi, ascuns într-un sertar din dormitorul Victoriei. L-a adus la mine, cu ochii înlăcrimați. — Nu știu dacă ar trebui să-l citești, mi-a spus. Dar am simțit că trebuie. Am deschis jurnalul cu mâinile tremurânde și am început să citesc.

„Irina e o fată bună, dar nu pot să o iubesc. Nu pentru că nu ar merita, ci pentru că mi-e teamă să nu-l pierd pe Mihai. Poate că, dacă aș fi avut o altă viață, aș fi putut să o văd ca pe o fiică. Dar nu pot. Și mă doare.”

Am citit și am plâns. Pentru prima dată, am înțeles că nu era vorba despre mine, ci despre fricile și neputințele ei. Că, oricât m-aș fi străduit, nu aș fi putut să-i umplu golurile din suflet. Am simțit o eliberare ciudată, dar și o tristețe adâncă. Toți acești ani, am trăit cu impresia că nu sunt suficientă, când, de fapt, nu era vina mea.

Mihai m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: — Îmi pare rău, Irina. Pentru tot. Dar eu te iubesc. Și Andreea te iubește. Asta contează.

Poate că nu toți oamenii pot iubi așa cum ne dorim. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată. Dar oare nu merită să încercăm să fim mai buni unii cu alții, chiar dacă nu reușim mereu? Oare nu contează mai mult efortul decât rezultatul? Voi ce credeți?