„După ce am citit mesajele dintre soacră și soțul meu, mă întreb dacă nu ar trebui să divorțez…”

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu între tine și mama ta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea cu ochii în pământ, pe marginea patului nostru din apartamentul moștenit de la bunica.

Totul a început cu un simplu sunet de notificare pe telefonul lui Vlad. Era la duș, iar eu, fără să vreau să fiu indiscretă, am văzut pe ecran numele „Mama”. Nu era prima dată când soacra mea se implica peste măsură în viața noastră, dar ceva din tonul mesajelor m-a făcut să simt un nod în stomac. Am deschis conversația și am citit. Fiecare cuvânt era ca o lovitură: „Nu ți-am spus să nu te încurci cu ea? Nu vezi că te ține legat de apartamentul ăla? Fără ea ai fi putut avea altceva. Gândește-te la viitorul tău, Vlad!”

Am simțit cum mi se taie respirația. Îmi venea să țip, să plâng, să arunc telefonul pe geam. Dar m-am așezat pe scaunul din bucătărie și am rămas acolo, cu ochii în gol. Îmi veneau în minte toate momentele în care am crezut că suntem o echipă, că dragostea noastră poate trece peste orice. Dar oare chiar eram o echipă?

Când Vlad a ieșit din baie, m-a găsit cu telefonul în mână. S-a uitat la mine și a știut imediat ce s-a întâmplat.

— De ce ai citit?

— Pentru că nu mai suport să fiu tratată ca o străină în propria mea casă! Pentru că vreau să știu dacă tu chiar mă iubești sau doar stai aici pentru că ai nevoie de un acoperiș deasupra capului!

A tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt. M-am ridicat și am început să plâng. El a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins.

— Spune-mi adevărul! Dacă nu mă iubești, dacă tot ce fac e să-ți complic viața… spune-mi!

— Nu e așa… Dar mama…

— Mama ta nu trăiește cu noi! Eu sunt aici! Eu te-am susținut când ai rămas fără serviciu, eu am plătit facturile când tu nu aveai bani nici de autobuz! Eu am renunțat la master ca să putem plăti ratele la mașină!

Vlad a început să se agite, să-și treacă mâna prin păr, semn că nu știe ce să spună.

— Știi că mama nu te place… Dar nu pot să-i spun să nu se bage. E mama mea…

— Dar eu cine sunt? O chiriașă? O străină care doar ți-a dat un loc unde să stai?

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul nostru din București. M-am gândit la copilăria mea, la bunica care mi-a lăsat acest apartament ca să am „un început bun în viață”. M-am gândit la cât de mult am muncit ca să ajung aici, la sacrificiile făcute pentru noi doi.

În seara aceea n-am dormit deloc. Vlad s-a culcat pe canapea. Dimineața, când m-am trezit, am găsit un bilet: „Îmi pare rău. Nu știu ce să fac.”

Au trecut zile în care abia ne-am vorbit. El pleca devreme la muncă și se întorcea târziu. Eu încercam să-mi găsesc liniștea printre cursurile online pe care le predam copiilor. Dar fiecare sunet de telefon mă făcea să tresar. Oare iar e mama lui? Oare iar îi spune cât de nepotrivită sunt?

Într-o seară, după ce am terminat de predat, am primit un mesaj de la soacra mea: „Sper că nu-l ții cu forța acolo. Vlad merită mai mult.” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am sunat-o.

— Doamnă Maria, vă rog frumos să nu vă mai băgați între mine și Vlad! Dacă aveți ceva de spus, spuneți-mi mie direct!

— Draga mea, eu doar vreau binele băiatului meu. Tu ai apartamentul tău, el n-are nimic. Nu vezi că-l umilești? Când o să-ți dai seama că nu sunteți potriviți?

Am închis telefonul fără alte cuvinte. Mâinile îmi tremurau. Am început să plâng din nou.

Câteva zile mai târziu, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii.

— Trebuie să vorbim.

— Despre ce? Despre cum mama ta vrea să divorțăm? Despre cum eu sunt problema?

— Nu e așa simplu…

— Atunci explică-mi!

A tăcut din nou. Am simțit că mă sufoc.

— Vlad, eu nu pot trăi așa! Nu pot trăi cu sentimentul că oricând poți pleca pentru că mama ta vrea altceva pentru tine! Eu te iubesc, dar nu pot lupta singură pentru noi!

El s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Nici eu nu mai știu ce vreau…

Atunci am știut că totul s-a terminat. Dragostea mea nu era destul. Oricât aș fi încercat, oricât aș fi sacrificat, nu puteam concura cu vocea mamei lui care îi șoptea mereu că merită mai mult.

În acea noapte am început să caut informații despre divorț. M-am simțit vinovată, rușinată, dar și ușurată. Poate că meritam și eu liniște.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru dragoste? Când devine iubirea o povară? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?