Duminica în care s-a rupt totul: Povara adevărului

— Nu pot să cred că tocmai tu ai adus-o aici, Ivan! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile abia atinse zornăiau pe masă. Ochii tuturor s-au întors spre mine, iar liniștea aceea apăsătoare, care precede furtuna, s-a așternut peste sufrageria noastră mică din cartierul Titan.

Ivan, fiul meu cel mare, stătea cu mâna pe umărul Ilincăi, zâmbind stânjenit. Ana, fiica mea cea mică, se făcuse mică în scaun, privirea ei fugind spre podea. Soțul meu, Doru, încerca să mă tempereze din priviri, dar nu mai puteam. Simțeam cum inima îmi bate în piept ca un clopot spart.

— Mamă, ce-ai pățit? De ce te porți așa? a întrebat Ivan, încercând să râdă forțat.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu era momentul pentru diplomație. Nu mai puteam să tac. Ani de zile am încercat să-mi protejez copiii, să țin familia unită, să nu las umbrele trecutului să ne urmărească. Dar acum, când Ilinca a intrat pe ușa noastră cu zâmbetul ei fals și ochii reci, am știut că nu mai pot fugi de adevăr.

— Ivan, tu știi cine e Ilinca? Ai idee ce i-a făcut Anei în liceu?

Ilinca a ridicat bărbia sfidător. — Ce vrei să spui?

Ana a început să tremure vizibil. Doru a încercat să schimbe subiectul: — Haideți, nu e momentul…

Dar nu m-am oprit. Am simțit că dacă nu spun acum, n-o să mai pot niciodată.

— Ilinca a fost cea care a umilit-o pe Ana ani de zile. A pus poze cu ea pe internet, a inventat minciuni despre ea, a făcut-o să plângă nopți la rând! Am găsit-o de atâtea ori pe Ana închisă în baie, cu ochii umflați de plâns… Și tu vrei să o aduci în familia noastră?

Ivan s-a ridicat brusc de la masă. — Ana, e adevărat?

Ana nu putea vorbi. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Ilinca s-a ridicat și ea, încercând să pară calmă.

— Erau doar prostii de copii… Toți am făcut greșeli la vârsta aia!

— Greșeli? am strigat eu. Să distrugi viața cuiva e o greșeală? Să o faci pe sora lui Ivan să se gândească dacă mai are rost să trăiască?

Doru s-a ridicat și el, încercând să mă tragă deoparte. — Livia, te rog… Gata! Nu vezi că-i distrugi și pe ei?

— Nu eu îi distrug! am urlat. Adevărul ăsta ne-a distrus deja!

Ivan s-a uitat la Ilinca ca și cum ar vedea-o pentru prima dată. — De ce n-ai spus nimic?

Ilinca a început să plângă teatral. — Am încercat să uit… Am crezut că dacă nu vorbim despre asta, o să dispară!

Ana s-a ridicat brusc și a fugit din cameră. Am auzit ușa trântindu-se la baie. Ivan a rămas nemișcat, cu pumnii strânși.

— Mamă… De ce n-ai spus nimic până acum?

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. — Pentru că am sperat că Ana va reuși să treacă peste… Pentru că mi-a fost frică să nu stric familia… Pentru că mi-a fost rușine că n-am putut s-o apăr atunci.

Doru m-a privit cu reproș: — Acum ce vrei să faci? Să-l obligi pe Ivan să renunțe la ea?

— Nu vreau nimic decât adevărul! Să știe fiecare cu cine are de-a face!

Ilinca a încercat să-l ia de mână pe Ivan, dar el s-a tras înapoi.

— Trebuie să vorbesc cu Ana, a spus el și a ieșit din cameră.

Am rămas singură cu Doru și Ilinca. Tensiunea era atât de densă încât simțeam că nu mai pot respira.

Ilinca s-a apropiat de mine cu voce joasă: — De ce ai făcut asta acum? Puteai să taci…

— Poate că da. Dar nu mai pot trăi cu minciuna asta. Nu după tot ce i-ai făcut fetei mele.

A plecat capul și a ieșit fără un cuvânt. Doru s-a prăbușit pe canapea.

— Livia… Oare ai făcut bine?

Nu i-am răspuns. Am mers la Ana. Am găsit-o ghemuită pe podeaua băii, plângând în hohote.

— Iartă-mă, iubita mea… Iartă-mă că n-am avut curajul să spun mai devreme…

Ana m-a privit printre lacrimi: — Mami… N-am vrut niciodată ca Ivan să sufere din cauza mea…

Am strâns-o la piept și am plâns împreună.

Seara aceea ne-a schimbat pentru totdeauna. Ivan n-a mai vorbit cu Ilinca. A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat la un prieten. Doru m-a acuzat că am distrus familia pentru o poveste veche. Ana s-a închis și mai tare în ea însăși.

Au trecut luni de atunci și rana încă doare. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă tăcerea ar fi fost mai ușoară pentru toți. Dar știu că adevărul nu poate fi ascuns la nesfârșit.

Poate că uneori trebuie să alegem între liniștea aparentă și dreptatea care doare. Voi ce ați fi făcut în locul meu? E mai bine să spui adevărul chiar dacă riști să pierzi totul?