Dragostea nu are vârstă: Povestea mea cu Maria, la 87 de ani

— Tata, te rog, nu face asta! Ce o să spună lumea? — vocea fiicei mele, Irina, răsuna în sufrageria mică, plină de fotografii vechi și amintiri prăfuite. Mă uitam la ea, cu ochii umezi, simțind cum inima îmi bătea mai tare decât la 20 de ani. Aveam 87 de ani și, pentru prima dată după moartea soției mele, simțeam din nou că trăiesc. Maria stătea lângă mine, cu mâinile tremurânde, dar cu zâmbetul acela cald care mă cucerise din prima clipă.

— Irina, nu e vorba despre ce spune lumea. E vorba despre ce simt eu. Despre ce simțim noi, am încercat să-i explic, dar vocea mi se frângea de emoție.

Totul a început într-o zi de toamnă, la piață. Mergeam încet, sprijinindu-mă în baston, când am văzut-o pe Maria alegând mere. Avea părul alb ca neaua, prins într-un coc elegant, și ochii verzi, vii, care parcă râdeau. Am schimbat câteva vorbe, apoi am început să ne vedem tot mai des. La început, la o cafea, apoi la plimbări prin parc, iar într-o zi, fără să-mi dau seama, i-am spus: „Mi-ar plăcea să te văd în fiecare zi, până la sfârșitul vieții mele.”

Maria a râs, dar în ochii ei am văzut aceeași singurătate pe care o simțeam și eu. Amândoi pierdusem pe cineva drag, amândoi ne obișnuisem cu liniștea apăsătoare a casei goale. Dar, împreună, găsisem din nou bucuria de a trăi.

Când le-am spus copiilor mei că vreau să mă recăsătoresc, au izbucnit conflictele. Irina, fiica cea mare, era revoltată: — Tata, ai uitat de mama? Cum poți să faci asta după atâția ani? Ce o să creadă vecinii? O să râdă toată lumea de noi!

— Irina, nu am uitat de mama ta. O voi iubi mereu, dar viața merge înainte. Nu vreau să mor singur, i-am răspuns, simțind cum mă apasă vinovăția.

Băiatul meu, Mihai, era mai reținut, dar și el avea îndoieli: — Tata, ești sigur că nu te folosește? Știi câte povești am auzit cu bătrâni păcăliți?

M-am simțit rănit. Maria nu era așa. Era sinceră, blândă, și nu voia nimic de la mine, decât să fim împreună. Am încercat să le explic, dar prejudecățile erau prea puternice. Vecinii au început să șușotească, rudele să mă evite. La biserică, preotul m-a privit lung când i-am spus că vreau să mă cunun din nou.

— Frate Gheorghe, la vârsta dumitale? Nu ți-e rușine? — a spus el, cu un zâmbet amar.

— Părinte, nu cred că Dumnezeu vrea să fim singuri, i-am răspuns, cu o sinceritate care l-a făcut să tacă.

În ciuda tuturor, am mers mai departe. Maria era sprijinul meu. În fiecare seară, îmi citea poezii, îmi povestea despre tinerețea ei, despre cum a crescut la țară, despre război, despre foame și frig, dar și despre bucuria de a iubi. Într-o seară, am întrebat-o: — Maria, nu ți-e teamă că lumea o să râdă de noi?

— Gheorghe, la vârsta noastră, lumea nu mai contează. Contează doar să nu ne pară rău că n-am trăit cum am vrut, mi-a răspuns ea, strângându-mi mâna.

Am hotărât să facem nunta acasă, simplu, cu câțiva prieteni apropiați. Irina nu a venit. Mihai a stat într-un colț, tăcut, dar la sfârșit mi-a strâns mâna și mi-a spus: — Dacă tu ești fericit, tata, asta contează.

Când am sărutat-o pe Maria, am simțit că timpul s-a oprit. Nu mai eram bătrân, nu mai eram judecat, eram doar un om care iubește. Am plâns amândoi, de fericire, de teamă, de recunoștință.

După nuntă, viața noastră a fost simplă, dar plină de sens. Ne trezeam împreună, beam cafeaua la geam, ne plimbam prin parc, râdeam de prostiile din tinerețe. Uneori, Maria îmi spunea: — Gheorghe, dacă aș fi știut că fericirea vine la bătrânețe, n-aș mai fi plâns atât în tinerețe.

Familia a început, încet-încet, să ne accepte. Nepoții veneau să ne vadă, aduceau flori, ne făceau poze. Vecinii nu mai șușoteau, ba chiar ne salutau cu respect. Preotul a venit într-o zi la noi și ne-a spus: — Poate că am judecat prea aspru. Dumnezeu iubește pe cei care iubesc.

Acum, la 92 de ani, mă uit la Maria și simt că am trăit două vieți: una plină de datorii, griji și prejudecăți, și alta, scurtă, dar plină de iubire și libertate. Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi au curajul să-și urmeze inima, indiferent de vârstă? Și dacă fericirea vine târziu, nu merită să o trăim, chiar și pentru o zi?

Voi ce ați face dacă ați găsi dragostea la bătrânețe? Ați avea curajul să o trăiți, sau ați lăsa prejudecățile să vă oprească?