Douăzeci de ani de tăcere: Adevărul care mi-a sfâșiat trecutul

— Nu pot să cred că te văd aici, Ilinca, după atâția ani… Vocea lui Mihai m-a străpuns ca un cuțit, chiar în mijlocul pieței aglomerate din Pitești. M-am oprit brusc, cu plasa de legume atârnându-mi grea în mâna stângă. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva visez. Era tot el: același zâmbet obosit, aceiași ochi căprui care cândva mă făceau să uit de lume. Dar acum, după douăzeci de ani de tăcere, nu mai simțeam nimic în afară de o furie mocnită.

— Ce vrei? am întrebat sec, fără să-i dau voie să se apropie.

A ezitat o clipă, apoi a făcut un pas spre mine. — Ilinca, te rog… trebuie să vorbim. E ceva ce n-am avut niciodată curajul să-ți spun.

Am râs scurt, amar. — După douăzeci de ani? Ce rost mai are?

Mihai a oftat și și-a trecut mâna prin părul grizonat. — Nu pot să mai port povara asta. Nu după tot ce s-a întâmplat cu Andreea…

Numele fiicei noastre a plutit între noi ca o fantomă. Andreea, singurul nostru copil, pe care l-am crescut singură după ce Mihai a plecat fără să se uite înapoi. Avea doar doisprezece ani atunci. Îmi amintesc și acum cum am găsit-o plângând în camera ei, întrebându-mă dacă tata o mai iubește.

— Nu vreau să-ți stric ziua, Mihai. Am trecut peste. Sau cel puțin așa îmi spun în fiecare dimineață.

— Ilinca, ascultă-mă… Nu te-am părăsit pentru altă femeie. Nici măcar pentru mine însumi. Am plecat pentru că eram bolnav și nu voiam să vă fac să suferiți.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Ce vrei să spui?

— Aveam depresie severă. Nu ți-am spus niciodată… Mi-era rușine. Am crezut că dacă dispar, vă va fi mai bine fără mine. Am încercat să mă tratez, dar nu am reușit decât să mă afund mai tare. Am stat ani întregi singur, cu gândurile mele… Și abia acum am avut curajul să-ți spun adevărul.

M-am uitat la el lung, încercând să-mi adun gândurile. Toți anii aceia în care l-am urât, în care am crezut că nu am fost suficient de bună… Toate certurile cu mama mea, care îmi repeta obsesiv: „Ți-am spus eu că Mihai nu e bărbat serios!” Toate privirile vecinilor din blocul nostru comunist, toate șoaptele la piață: „A lăsat-o singură cu copilul…”

— Și crezi că dacă-mi spui asta acum, se schimbă ceva? am întrebat cu voce tremurată.

— Nu știu… Dar simt că trebuie să-ți cer iertare. Pentru tot ce ai îndurat din cauza mea. Pentru Andreea… pentru că nu am fost acolo când avea nevoie de mine.

Mi-am amintit de serile lungi când Andreea venea acasă cu ochii roșii după ce colegii râdeau de ea că nu are tată. De zilele în care mă simțeam atât de singură încât îmi venea să urlu. De banii pe care îi număram cu grijă ca să ne ajungă până la salariu. De Crăciunurile petrecute doar noi două, cu bradul împodobit stângaci și colindele date la maxim ca să nu aud liniștea din casă.

— Ilinca… știu că nu merit nimic de la tine. Dar vreau măcar să știi adevărul.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi și le-am șters repede cu dosul palmei. — Ai idee cât de greu mi-a fost? Ai idee cât m-am luptat cu rușinea și cu vina? Cât am încercat să-i explic Andreei de ce ai dispărut?

Mihai a dat din cap încet. — Știu… Și nu pot decât să-mi cer iertare.

Am rămas acolo, în mijlocul pieței, cu oamenii trecând grăbiți pe lângă noi, fiecare cu povara lui invizibilă. Pentru prima dată după douăzeci de ani, am simțit că povestea noastră nu s-a terminat atunci când Mihai a plecat. Că adevărul poate fi mai greu de dus decât minciuna pe care mi-am spus-o atâta timp.

Seara aceea am petrecut-o singură în bucătărie, privind poza veche cu noi trei la mare, înainte ca totul să se destrame. M-am întrebat dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi putut vedea dincolo de furie și dezamăgire.

A doua zi dimineață, Andreea m-a sunat din Cluj, unde locuia acum cu familia ei. I-am povestit totul printre suspine și tăceri lungi.

— Mamă… poate ar trebui să-l ierți. Poate și tu ai nevoie de asta ca să mergi mai departe.

Am rămas mult timp pe gânduri după ce am închis telefonul. Poate că Andreea avea dreptate. Poate că iertarea nu e pentru cel care a greșit, ci pentru cel care a rămas cu rana deschisă.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevăruri nespuse? Câte vieți ar putea fi vindecate dacă am avea curajul să spunem ce ne apasă sufletul?

Oare chiar putem ierta totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?