Două suflete, o garsonieră: Povestea unei iubiri încercate de familie

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu răsuna ciudat în bucătăria noastră minusculă, printre aburii de la ibricul cu cafea. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum inima mi se strânge. Nu era genul de bărbat care să dramatizeze, dar tonul lui era grav.

— Ana a fost acceptată la facultate în București. O să stea cu noi o perioadă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Garsoniera noastră abia ne ajungea pentru doi adulți. Am încercat să zâmbesc, să par înțelegătoare, dar în minte mi se derulau imagini cu haine împrăștiate, discuții în șoaptă la miezul nopții și lipsa oricărei intimități.

— Nu putem găsi altă soluție? am întrebat încet, aproape șoptit.

Radu a oftat. — E doar pentru câteva luni. N-are pe nimeni aici. Nici mama ei nu vrea să audă de București.

Așa a început totul. Ana a venit cu două valize și un rucsac plin de vise. Era timidă, cu ochii mari și obosiți, dar hotărâtă să reușească. În primele zile am încercat să fiu prietenoasă. I-am arătat unde ținem ceaiul, cum funcționează mașina de spălat, i-am lăsat chiar și raftul meu din dulap.

Dar spațiul s-a micșorat brusc. Radu și Ana râdeau la masă despre amintiri din copilăria ei, iar eu mă simțeam ca un intrus în propria casă. Seara, când voiam să citesc sau să vorbesc cu Radu, Ana era mereu acolo — pe canapea, cu laptopul în brațe, ascultând muzică sau vorbind la telefon cu prietenii ei din provincie.

Într-o noapte, după ce Ana s-a retras la somn pe salteaua improvizată lângă ușă, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai avem niciun pic de intimitate! Simt că nu mai sunt soția ta, ci o chiriașă în casa voastră!

Radu m-a privit lung. — E fata mea, Irina. Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Nu! Dar nici nu pot trăi așa! Am nevoie de spațiul meu, de timpul nostru!

A doua zi dimineață, Ana a găsit ușa de la baie încuiată și a bătut insistent. M-am grăbit să ies, rușinată că am ținut-o pe loc. Apoi am găsit periuța mea de dinți mutată fără să fiu întrebată. Mici detalii care mă făceau să mă simt invizibilă.

Sâmbătă seara, când am vrut să gătesc ceva special pentru mine și Radu, am găsit frigiderul plin cu iaurturi și sucuri pentru Ana și prietenele ei care urmau să vină la studiu. Am cedat nervos:

— Nu mai e loc nici pentru mâncarea mea! De ce nu m-ai întrebat?

Ana s-a uitat la mine speriată. — Scuze… nu m-am gândit…

Radu a intervenit imediat: — Irina, nu exagera! E doar un frigider!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balconul minuscul și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem când am acceptat să fiu parte din viața unui bărbat cu trecut și copil mare.

În următoarele săptămâni, certurile au devenit tot mai dese. Radu era prins între noi două; încerca să împace pe toată lumea, dar sfârșea prin a nu mulțumi pe nimeni. Ana se retrăgea tot mai mult în camera improvizată, evitând contactul vizual cu mine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele și cine are dreptul la telecomandă, Radu mi-a spus:

— Poate că nu ești pregătită pentru o familie adevărată.

M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice altceva. Eu crezusem că suntem o echipă. Când ne-am cunoscut, mi-a spus că vrea un nou început, că trecutul lui nu va sta niciodată între noi.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Prietenele mele îmi spuneau că exagerez, că orice femeie ar trebui să accepte copilul partenerului ca pe al ei. Dar eu nu mă simțeam mamă vitregă — mă simțeam străină în propria viață.

Într-o dimineață, Ana m-a găsit plângând în bucătărie.

— Irina… îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Știu că nu e ușor pentru tine.

Am ridicat privirea spre ea și am văzut aceeași tristețe pe care o simțeam și eu. Poate că nici pentru ea nu era ușor să împartă spațiul cu o femeie necunoscută.

— Nu e vina ta… am șoptit. Doar că… nu știu dacă pot trăi așa.

În acea zi am decis să îi spun lui Radu că vreau divorțul. Nu pentru că nu îl mai iubeam, ci pentru că nu mai puteam respira în viața noastră comună.

Acum stau singură în același colț de garsonieră și mă întreb: oare dragostea poate supraviețui când spațiul devine prea mic pentru sufletele noastre? Sau uneori trebuie să alegem între iubire și liniștea interioară?