Două soacre, două lumi: Povestea mea între două familii
— Nu pot să cred că ai adus-o pe Ilinca aici! Ce-o să zică lumea? — vocea ascuțită a doamnei Stanciu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea Ilincăi, fiica mea cea mică, se agăța de mine cu teamă. Avea doar șase ani și nu înțelegea de ce bunica ei din partea tatălui surorii sale o privea ca pe o intrusă.
— E copilul meu, doamnă Stanciu. Nu pot s-o las singură acasă. — vocea mea era calmă, dar în suflet simțeam cum se adună norii unei furtuni vechi, mereu gata să izbucnească.
Așa începe fiecare duminică la masa familiei Stanciu, unde încerc să păstrez aparențele pentru Mara, fiica mea cea mare. Tatăl ei, Vlad, a plecat în Italia când Mara avea patru ani și n-a mai dat niciun semn. Soacra lui, doamna Stanciu, a rămas stâlpul nostru financiar și moral — sau cel puțin așa îi place ei să creadă. Pentru ea, Ilinca e doar „copilul acela”, rodul unei greșeli pe care nu mi-o va ierta niciodată.
Dar povestea nu începe aici. Povestea mea începe într-o garsonieră din cartierul Titan, unde am crezut că iubirea poate repara tot. După ce Vlad a dispărut din viața noastră, l-am cunoscut pe Radu — blând, muncitor, dar cu o mamă care nu accepta trecutul meu. Când Ilinca s-a născut, doamna Popescu a venit la maternitate cu un buchet de flori și un zâmbet fals.
— Să sperăm că măcar de data asta ai făcut o alegere bună, Anca. — mi-a șoptit la ureche, strângându-mi mâna prea tare.
Anii au trecut între două case și două lumi. Mara mergea la bunica Stanciu în fiecare weekend, unde totul era ordine și disciplină. Ilinca era primită la bunica Popescu doar când Radu era acasă; altfel, primeam telefoane scurte și reci: „Nu e momentul potrivit acum.”
Am încercat să le țin pe fete unite. Le citeam povești seara, le duceam împreună în parc și le învățam să se apere una pe alta. Dar prejudecățile adulților se strecoară în sufletul copiilor ca otravă. Într-o zi, Mara a venit acasă plângând:
— Bunica zice că Ilinca nu e sora mea adevărată… E adevărat?
M-am prăbușit lângă ea pe covor și am plâns împreună. Cum îi explici unui copil că dragostea nu ține cont de sânge sau de greșelile părinților?
Conflictele dintre cele două soacre au devenit parte din rutina noastră. La serbarea de la grădiniță, s-au întâlnit față în față pentru prima dată. Doamna Stanciu a privit-o pe doamna Popescu cu dispreț:
— Măcar dumneavoastră vă ocupați de nepoata dumneavoastră? Sau tot mama trebuie să le crească pe amândouă?
Doamna Popescu a zâmbit strâmb:
— Eu mă ocup de familia mea. Fiecare cu ale lui.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Fetele mele stăteau între ele, ținându-se de mână ca două surori adevărate.
Într-o seară ploioasă de toamnă, când Mara avea zece ani și Ilinca patru, am primit un telefon de la școală: Mara fusese bătută de niște colegi care râdeau că „are două tați”. Am alergat la spital cu inima frântă. Doamna Stanciu a venit val-vârtej:
— Dacă ai fi fost o mamă mai bună, n-ar fi ajuns fata mea aici! Ai distrus totul cu alegerile tale!
Am țipat pentru prima dată la ea:
— Poate dacă n-ați fi judecat atât, copiii n-ar suferi! Poate dacă ați iubi fără condiții…
A tăcut. Pentru prima dată.
Anii au trecut greu. Am lucrat la două joburi ca să pot plăti chiria și rechizitele fetelor. Radu s-a retras încet-încet din viața noastră după ce mama lui i-a spus că „nu ești obligat să crești copilul altuia”. Am rămas singură cu două fete și două soacre care mă judecau din umbră.
Dar fetele au crescut frumos. Mara a intrat la liceu cu bursă, Ilinca pictează și visează să devină arhitect. Într-o zi, le-am găsit pe amândouă râzând în bucătărie, făcând clătite pentru „ziua mamelor”.
— Pentru tine, mami! — au spus în cor.
Atunci am știut că am făcut ceva bine.
Sunt Anca și povestea mea nu e despre eșecuri sau rușine. E despre curajul de a iubi copiii indiferent de ce spune lumea. Despre lupta zilnică cu prejudecățile și despre puterea de a merge mai departe chiar și când toți te condamnă.
Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine trăiesc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată? Oare cât timp vom mai lăsa rușinea și judecata altora să ne definească viețile?