Doi ani mai târziu: Între dragoste și zidurile garsonierei

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Ilinca, fiica lui de doisprezece ani, stătea în camera alăturată, cu căștile pe urechi, prefăcându-se că nu aude. Dar știam că aude. Toți auzeam.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, aceiași ochi în care mă pierdusem acum doi ani, când credeam că iubirea noastră poate muta munții. — Te rog, Ana, nu acum, nu în seara asta. E obosită, a avut o zi grea la școală. Și eu la fel. Hai să nu ne certăm iar.

Dar nu era doar despre seara asta. Era despre fiecare seară din ultimul an, de când Ilinca venise să locuiască cu noi, după ce mama ei plecase în Italia. Era despre spațiul prea mic, despre visele noastre care se ciocneau de pereții subțiri ai garsonierei, despre lipsa intimității, despre faptul că nu mai eram noi doi, ci trei, și că eu mă simțeam mereu a treia roată la căruță.

Când m-am căsătorit cu Radu, știam că are un trecut. Știam că are o fiică, dar nu știam cât de greu va fi să-i devin mamă vitregă, să-i câștig încrederea, să-i alin dorul de mama ei. Nu știam că fiecare gest al meu va fi interpretat, că fiecare vorbă va fi analizată, că orice încercare de apropiere va fi întâmpinată cu suspiciune sau tăcere.

— Ana, nu e vina nimănui. E greu pentru toți. Și pentru Ilinca, și pentru mine, și pentru tine. Dar trebuie să avem răbdare, să ne adaptăm, a încercat el să mă liniștească, dar vocea lui era la fel de obosită ca și a mea.

— Radu, nu mai am răbdare. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine. Nu mai pot să dorm pe canapea, să mă ascund în baie ca să plâng, să mă simt o străină în propria casă. Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează, cea care înțelege, cea care se sacrifică.

El a tăcut. Știa că am dreptate. Știa că nu mai suntem fericiți. Știa că dragostea noastră s-a transformat într-o luptă zilnică pentru spațiu, pentru liniște, pentru un colț de intimitate. Știa că Ilinca nu mă va accepta niciodată ca pe o mamă, oricât aș încerca.

Într-o seară, după ce Ilinca a trântit ușa și a urlat că nu sunt mama ei și că nu am dreptul să-i spun ce să facă, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit pe balconul minuscul, am privit luminile orașului și am plâns în tăcere. M-am întrebat unde au dispărut visele noastre, planurile de a ne lua o casă mai mare, de a avea un copil al nostru, de a construi o familie. Totul părea atât de departe, atât de imposibil.

Mama mea mă suna des și mă întreba dacă sunt bine. — Ana, nu poți trăi așa la nesfârșit. O femeie are nevoie de liniște, de respect, de dragoste. Nu te pierde pe tine însăți, îmi spunea ea. Dar eu nu voiam să renunț. Nu voiam să fiu încă o femeie care pleacă, încă un eșec pe lista lui Radu.

Dar într-o zi, când am găsit-o pe Ilinca plângând în baie, cu telefonul în mână, vorbind cu mama ei de departe, am înțeles că nici ea nu e fericită. Că și ea suferă, că și ea se simte străină aici, că și ea visează la altceva. Am încercat să vorbesc cu ea, dar m-a respins din nou. — Nu vreau să fii aici! Nu vreau să fii cu tata! Nu vreau să te văd!

Am simțit că mă prăbușesc. Am mers la Radu și i-am spus că nu mai pot. — Poate că e mai bine să ne despărțim. Poate că fiecare are nevoie de spațiul lui, de liniștea lui. Poate că dragostea nu e de ajuns.

El a plâns. Pentru prima dată l-am văzut plângând. — Ana, nu vreau să te pierd. Dar nici nu știu cum să fac să fie bine pentru toți. Nu știu cum să fiu tată și soț în același timp, într-o garsonieră în care abia avem loc să respirăm.

Am început să strâng lucrurile încet, fără grabă, ca și cum aș fi sperat că, dacă mă mișc suficient de încet, timpul se va opri și ceva miraculos se va întâmpla. Dar nu s-a întâmplat nimic. Doar tăcere, doar priviri triste, doar o garsonieră care părea din ce în ce mai mică.

Când am ieșit pe ușă, Ilinca nu a spus nimic. Radu m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: — Poate, într-o zi, vom avea o a doua șansă. Poate, când vom fi vindecați.

Acum, stau singură în apartamentul meu nou, cu pereți albi și ferestre mari. E liniște. Prea multă liniște. Mă întreb dacă am făcut bine, dacă am renunțat prea ușor, dacă dragostea chiar nu e de ajuns atunci când viața devine prea strâmtă.

Oare câte familii se destramă nu din lipsă de iubire, ci din lipsă de spațiu, de răbdare, de înțelegere? Oare am fi putut salva ceva dacă am fi avut mai mult loc — sau mai mult curaj?