Dincolo de Vitrina Fericirii: Povestea Unei Iubiri Însângerate de Minciuni

— Cum ai putut să-mi faci asta? Sunt însărcinată, iar tu ai trăit o minciună! vocea mea a răsunat spart, ca un geam lovit de piatră, în micul nostru apartament din cartierul Titan. Mâinile îmi tremurau, iar ochii lui Vlad evitau privirea mea, fixând un punct undeva pe podeaua veche, zgâriată.

Nu știu cum am ajuns aici. Poate că ar fi trebuit să văd semnele: serile când întârzia fără explicații, telefonul mereu dat pe silențios, mesajele șterse. Dar cine vrea să creadă că omul pe care îl iubește ar putea fi altcineva decât cel pe care îl cunoaște? Eu nu am vrut. Am preferat să mă agăț de imaginea aceea perfectă, de promisiunile lui Vlad, de zâmbetul lui cald și de planurile noastre pentru viitor.

Totul s-a prăbușit într-o seară ploioasă de aprilie. Tocmai mă întorsesem de la mama, unde îi povestisem cu emoție că voi avea un copil. Mama plânsese de fericire și mă strânsese în brațe, spunându-mi că Vlad e un băiat bun și că va fi un tată minunat. Când am intrat în casă, Vlad vorbea la telefon, cu voce joasă, aproape șoptită. Când m-a văzut, a închis brusc și a zâmbit forțat.

— Cu cine vorbeai? am întrebat, încercând să par calmă.

— Cu Radu, de la muncă. M-a rugat să-l ajut cu niște acte.

Am vrut să-l cred. Dar ceva în vocea lui suna fals. În acea noapte, nu am putut dormi. M-am ridicat din pat și am luat telefonul lui Vlad. Parola era aceeași ca mereu: data noastră de aniversare. Am găsit conversații șterse, dar una scăpase: „Mi-e dor de tine. Nu mai suport să ascund totul.” Semnat: „Irina”.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Irina era colega lui Vlad de la birou, o femeie frumoasă și sigură pe ea, cu care glumeam uneori la petrecerile firmei. M-am gândit la toate momentele când Vlad spunea că rămâne peste program și la privirile pe care le schimbau la birou.

A doua zi dimineață, l-am confruntat. Nu a negat. A spus doar atât:

— Îmi pare rău, Ana. Nu știu cum s-a ajuns aici.

— Nu știi? Eu sunt însărcinată! Cum poți să spui că nu știi?

A tăcut. Apoi a început să plângă. Nu l-am mai văzut niciodată așa. Mi-a spus că nu știe ce vrea, că e confuz, că nu poate renunța la Irina, dar nici la mine.

În zilele care au urmat, am simțit cum lumea mea se destramă bucată cu bucată. Mama a venit la mine și m-a găsit plângând pe podea.

— Ana, trebuie să fii tare pentru copilul tău. Nu e vina ta că Vlad e slab.

— Dar ce o să fac? Cum o să cresc un copil singură?

— O să te ajut eu. Și tata te va ajuta. Suntem familia ta.

Tata nu a spus nimic când a aflat. Doar m-a luat în brațe și m-a ținut strâns, ca atunci când eram mică și mă loveam la genunchi.

Vlad a plecat după câteva zile. A spus că are nevoie de timp să se gândească. Nu l-am mai văzut decât o dată, când a venit să-și ia câteva haine. Irina îl aștepta jos în mașină.

Lunile au trecut greu. Sarcina a fost complicată; am avut nevoie de repaus la pat și mama a stat cu mine aproape tot timpul. Prietenele mele au încercat să mă scoată din casă, dar nu aveam chef de nimic. Simțeam că toți mă judecă: „Uite-o pe Ana, a rămas singură cu copilul.”

Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Vreau să vorbim.” Am acceptat să ne vedem într-o cafenea mică din centru.

— Ana, vreau să fiu parte din viața copilului nostru. Irina nu poate avea copii… Și… cred că am făcut o greșeală.

L-am privit lung. Era același Vlad pe care îl iubeam cândva, dar ceva se rupsese definitiv între noi.

— Nu poți veni și pleca după cum ai chef. Copilul ăsta are nevoie de stabilitate, nu de promisiuni goale.

A încercat să mă convingă că s-a schimbat, că vrea să fie tatăl pe care îl merită copilul nostru. Dar eu nu mai puteam avea încredere în el.

Când s-a născut fetița mea, Maria, am simțit pentru prima dată după mult timp o bucurie adevărată. Mama era lângă mine, tata plângea în holul spitalului, iar eu știam că orice ar fi, nu sunt singură.

Vlad vine uneori să o vadă pe Maria. Îi aduce jucării și încearcă să fie prezent. Dar eu știu că nu pot construi viitorul meu pe ruinele unei minciuni.

Uneori mă întreb dacă e vina mea că nu am văzut adevărul mai devreme sau dacă pur și simplu am vrut prea mult să cred într-o poveste frumoasă. Oare câte femei trăiesc aceeași iluzie? Și câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm și să mergem mai departe?