Dincolo de Ușile Închise: Când Mama Îți Ia Moștenirea

— Daria, nu mai insista! Nu ai de ce să cauți actele alea, nu te privesc! vocea mamei răsuna tăios în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi de familie. Mâinile îmi tremurau pe sertarul biroului tatălui meu, acolo unde știam că ținea mereu documentele importante. Simțeam cum inima îmi bate nebunește, ca și cum ar fi vrut să spargă pieptul și să fugă departe de tot ce se întâmpla.

Nu trecuseră nici două luni de când tata murise. Încă îi simțeam parfumul amestecat cu mirosul de cafea dimineața, iar absența lui era ca o rană deschisă. Dar ceea ce mă durea cel mai tare era că mama, femeia care mă crescuse cu atâta grijă, părea acum un străin rece și calculat.

— Mama, te rog… Tata mi-a spus mereu că apartamentul și terenul din sat sunt pentru mine. Așa a vrut el! De ce nu găsesc niciun act? De ce la notar mi s-a spus că nu există nimic pe numele meu?

Mama s-a ridicat brusc, trântind cana de ceai pe masă. — Tatăl tău a făcut multe greșeli, Daria! Nu știi tu totul. Și dacă vrei să rămâi sub acoperișul ăsta, ar fi bine să nu mai întrebi!

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era prima dată când mama ridica vocea la mine, dar niciodată nu fusese atât de dură. Îmi amintesc cum, în copilărie, mă lua în brațe când ploua afară și îmi spunea că nimic rău nu mi se poate întâmpla cât timp suntem împreună. Acum, acea mamă dispăruse.

În zilele următoare, am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu unchiul meu, Sorin, fratele tatei. — Daria, nu știu ce să-ți spun… Știu doar că înainte să moară, taică-tu era foarte îngrijorat. Parcă se temea de ceva. Dar nu mi-a spus niciodată clar despre acte sau moștenire.

Am început să pun cap la cap frânturi de conversații auzite pe furiș, priviri schimbate între mama și notarul satului, discuții la telefon pe care le întrerupea brusc când intram în cameră. Într-o seară, am găsit-o plângând în bucătărie, cu capul pe masă. M-am apropiat încet.

— Mamă… spune-mi adevărul. Ce s-a întâmplat cu moștenirea?

S-a uitat la mine cu ochii roșii și obosiți. — Nu înțelegi… Am făcut totul ca să te protejez. Tata avea datorii mari la bancă. Dacă lăsam totul pe numele tău, rămâneai fără nimic și cu datorii pe cap!

— Dar puteai să-mi spui! Puteam să găsim o soluție împreună!

A izbucnit în plâns. — Am fost singură, Daria! Singură cu toate problemele astea! Tu erai la facultate, eu mă luptam cu băncile și cu avocații… Am vândut terenul ca să scap de datorii. Apartamentul l-am trecut pe numele meu ca să nu-l ia banca.

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Nu era vorba doar de bani sau proprietăți. Era vorba de încredere, de legătura dintre noi două. M-am simțit trădată și abandonată.

În următoarele săptămâni, relația noastră s-a răcit complet. Vorbeam doar despre lucruri banale – vremea, cumpărăturile, facturile. Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: „Stimată doamnă Daria Popescu, vă informăm că sunteți co-debitor la creditul contractat de regretatul Popescu Ionel…”

Am alergat la mama cu scrisoarea în mână.

— Mi-ai spus că ai rezolvat totul! De ce primesc eu acum notificări?

— Pentru că nu am avut de ales! Am semnat în locul tău ca să nu pierdem casa! Nu am vrut să-ți stric viața…

— Dar mi-ai ascuns adevărul! Cum pot avea încredere în tine?

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii au bătut în țevi să facem liniște. Am ieșit din casă trântind ușa și am mers ore întregi prin orașul pustiu.

În acea noapte am dormit la prietena mea cea mai bună, Irina. — Daria, trebuie să vorbești cu un avocat. Poate poți recupera ceva din moștenire sau măcar să clarifici situația cu banca.

A doua zi am făcut exact asta. Avocatul mi-a explicat că mama avea dreptul legal să administreze bunurile până la finalizarea succesiunii, dar dacă a vândut fără acordul meu… ar putea fi trasă la răspundere.

M-am întors acasă cu inima grea. Mama stătea pe canapea cu ochii pierduți în televizor.

— Mamă… trebuie să mergem împreună la avocat. Nu vreau să ajungem dușmani în tribunal.

A oftat adânc și pentru prima dată după mult timp m-a privit ca pe fiica ei.

— Daria… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Am greșit mult. Dar am făcut-o din frică… Frică să nu pierdem totul.

Am început să plângem amândouă. Pentru prima dată am simțit că poate există o cale spre iertare, dar rana era încă deschisă.

Au trecut luni până când am reușit să clarificăm situația legal și financiar. Am pierdut terenul din sat – era deja vândut și banii folosiți pentru datorii vechi despre care nici nu știam. Apartamentul a rămas al nostru, dar relația cu mama nu a mai fost niciodată la fel ca înainte.

Uneori mă uit la poza tatei și mă întreb: dacă ar fi fost el aici, oare ar fi lăsat lucrurile să ajungă atât de departe? Sau poate fiecare familie are secretele ei dureroase?

Acum mă gândesc: câți dintre noi ajungem să ne pierdem nu doar moștenirea materială, ci și legătura cu cei dragi din cauza tainelor și fricii? Oare merită vreodată adevărul ascuns mai mult decât iubirea dintre o mamă și o fiică?