„Despărțirea Neașteptată”

Era o seară răcoroasă de noiembrie în București, genul acela de seară în care vântul îți pătrunde prin haină și străzile sunt pline de primele semne ale sărbătorilor de iarnă. Stăteam în cafeneaua noastră preferată, cea în care împărțisem nenumărate cafele și vise despre viitor. Locul era plin de oameni, dar tot ce puteam să văd era scaunul gol din fața mea.

Andrei îmi trimisese un mesaj mai devreme, cerându-mi să ne întâlnim. Mesajul lui era scurt, lipsit de căldura obișnuită. Aveam un sentiment că ceva nu era în regulă, dar l-am ignorat, convingându-mă că era doar imaginația mea. La urma urmei, eram împreună de trei ani și credeam că îl cunosc mai bine decât oricine.

Când a sosit în sfârșit, arăta diferit. Ochii lui nu se întâlneau cu ai mei și zâmbetul lui obișnuit lipsea. S-a așezat, a tras adânc aer în piept și a spus: „S-a terminat.” Așa, pur și simplu. Fără introducere, fără explicație.

Eram uluită. „Ce vrei să spui că s-a terminat?” am întrebat, cu vocea abia șoptită.

„Cred că trebuie să mergem pe drumuri separate,” a răspuns el, cu un ton plat și lipsit de emoție.

„Așa, pur și simplu? Ești gata să te desparți de mine și nici măcar nu ai întrebat de ce?” Simțeam cum lacrimile îmi umpleau ochii, dar m-am luptat să le țin în frâu.

A ridicat din umeri, evitându-mi privirea. „Cred doar că e mai bine așa.”

Voiam să țip, să cer răspunsuri, dar tot ce am putut face a fost să dau din cap fără vlagă. „Bine,” am spus în cele din urmă, cu vocea tremurândă. „Dacă asta vrei.”

S-a ridicat, a ezitat pentru un moment ca și cum ar fi vrut să mai spună ceva, dar apoi s-a întors și a ieșit din cafenea. L-am privit plecând, simțind cum o parte din mine pleacă odată cu el.

Zilele care au urmat au fost o ceață de confuzie și durere. Am reluat în minte ultima noastră conversație iar și iar, încercând să înțeleg ce a mers prost. Dar oricât de mult am încercat, nu am putut găsi un sens.

Apoi, într-o seară, în timp ce mă întorceam acasă de la serviciu, i-am văzut. Andrei și prietena mea cea mai bună, Elena, mergând mână în mână pe stradă. Râdeau, arătând atât de confortabil împreună. Inima mi s-a prăbușit când realizarea m-a lovit ca un tren de marfă.

M-am simțit trădată de amândoi. Elena fusese confidenta mea, cea la care apelam când lucrurile deveneau dificile. Iar Andrei… el fusese totul pentru mine. Acum erau împreună și eu rămâneam singură să adun bucățile.

Am confruntat-o pe Elena a doua zi. Nu a negat. „Îmi pare rău,” a spus ea, cu vocea plină de regret. „Așa s-a întâmplat.”

„Așa s-a întâmplat?” am repetat incredulă. „Trebuia să fii prietena mea.”

„Știu,” a spus ea încet. „Dar nu putem controla de cine ne îndrăgostim.”

Cuvintele ei m-au durut mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Am plecat fără să mai spun nimic, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

În săptămânile care au urmat, am încercat să merg mai departe. Dar fiecare colț al orașului părea să păstreze o amintire cu mine și Andrei împreună. Sărbătorile au venit și au trecut, fiecare fiind o amintire dureroasă a ceea ce pierdusem.

În cele din urmă, am realizat că unele lucruri sunt dincolo de controlul nostru. Oamenii se schimbă, relațiile se termină și uneori nu există explicații care să facă lucrurile mai bune. Tot ce putem face este să acceptăm și să sperăm că timpul va vindeca rănile.

Dar oricât de mult am încercat să mă conving de acest adevăr, durerea persista ca o umbră care refuza să dispară.