Despărțirea care mi-a salvat viața: Povestea mea din cartierul Titan

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din Titan. Era trecut de miezul nopții, iar fiica noastră, Ilinca, dormea în camera ei, neatinsă de furtuna care se dezlănțuia atât afară, cât și în sufletul meu.

Sorin s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii injectați de oboseală și furie. — Ce vrei să spui cu asta? Iar începi cu prostiile tale? Nu vezi că totul e normal? Toate familiile se ceartă!

Normal? M-am uitat la el și am simțit cum mă scufund într-o mare de neputință. De ani de zile, normalul nostru era format din tăceri apăsătoare, reproșuri aruncate ca niște cuțite și o răceală care mă făcea să mă simt invizibilă în propria casă. Îmi aminteam cum eram la început: doi studenți visători, plini de planuri și promisiuni. Dar viața ne-a măcinat încet, iar dragostea s-a transformat într-o rutină sufocantă.

— Sorin, nu mai sunt fericită. Nu mai știu cine sunt lângă tine. Mă simt ca o umbră, am șoptit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

A râs scurt, amar. — Ce vrei să faci? Să pleci? Să mă lași singur cu copilul?

M-am uitat spre ușa camerei Ilincăi și m-am cutremurat la gândul că ar putea auzi. — Nu vreau să te rănesc. Dar nu mai pot trăi mințindu-mă.

A urmat o tăcere grea. Sorin a ieșit trântind ușa de la balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am rămas acolo, pe marginea patului, ascultând cum ploaia lovea ritmic pervazul. În acea noapte, am știut că trebuie să aleg: să continui să mă pierd sau să risc totul pentru a mă regăsi.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua ca de obicei. Ilinca a venit somnoroasă în bucătărie și m-a îmbrățișat. — Mami, ai plâns?

Am zâmbit forțat. — Nu, puiule. Doar am visat urât.

Dar adevărul era că visam urât de ani de zile. La serviciu, la școala din cartier unde predam română, colegele mele observau că nu mai sunt aceeași. — Te-ai stins, Livia, mi-a spus într-o pauză Mirela. Unde e fata aia veselă care făcea glume la cafea?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mama perfectă, soția perfectă, profesoara perfectă. Acasă, Sorin devenise tot mai distant. Își petrecea serile la calculator sau la meciuri cu prietenii lui din liceu. Când încercam să vorbim despre noi, ridica din umeri sau îmi spunea că exagerez.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am deschis laptopul și am început să caut articole despre relații toxice. Am citit povești ale altor femei care trecuseră prin același iad tăcut. Am găsit un forum unde cineva scria: „Nu ești egoistă dacă alegi să fii fericită.” Am plâns ore întregi în fața ecranului.

În weekendul următor, am mers la mama mea în Berceni. — Livia, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă? m-a întrebat ea, privindu-mă cu ochii ei blânzi.

— Nu mai pot cu Sorin. Simt că mă sufoc.

Mama a oftat adânc. — Știi că eu și taică-tău ne-am certat toată viața… Dar tu nu trebuie să faci ca mine. Dacă simți că nu mai poți, pleacă! Gândește-te la tine și la Ilinca.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege. Dar frica era uriașă: cum o să mă descurc singură? Cum o să-i spun Ilincăi? Ce o să zică lumea? În cartierul nostru toți se cunosc; bârfele circulau mai repede decât tramvaiul 19.

Într-o zi de luni, după o ceartă violentă în care Sorin a spart o farfurie și a urlat că sunt o nerecunoscătoare, am luat decizia. Am împachetat câteva haine pentru mine și Ilinca și am plecat la mama. Sorin a încercat să mă oprească la ușă:

— Dacă pleci acum, nu te mai întorci!

— Nici nu vreau! i-am răspuns cu voce tremurată.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ilinca plângea seara și mă întreba când mergem acasă la tati. Mama încerca să mă ajute cum putea: gătea pentru noi, îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc” pe frigider. La școală, colegii au început să bănuiască ceva; unii mă priveau cu milă, alții cu curiozitate răutăcioasă.

Sorin m-a sunat de zeci de ori. Uneori plângea și-mi promitea că se schimbă; alteori mă amenința că-mi ia copilul sau că o să spună tuturor ce mamă rea sunt. Am avut momente când am vrut să cedez și să mă întorc doar ca să scap de presiune.

Dar într-o dimineață, Ilinca s-a trezit veselă și mi-a spus: — Mami, azi vreau să mergem în parc! Am simțit atunci că poate există speranță.

Am început să merg la consiliere psihologică la un centru din sectorul 3. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Mariana din Rahova, care fugise de un soț violent; Camelia din Colentina, care crescuse singură doi copii după divorț. Împreună am învățat că nu suntem singure și că merităm mai mult decât frică și compromisuri.

Au trecut luni până când am reușit să-mi găsesc echilibrul. Sorin a acceptat greu despărțirea; uneori încă încearcă să mă manipuleze prin mesaje pasiv-agresive sau promisiuni goale. Dar acum știu cine sunt: o femeie care a avut curajul să spună „ajunge”.

Ilinca s-a adaptat încet-încet la noua noastră viață. Are două case acum și știe că dragostea nu înseamnă certuri și tăceri apăsătoare.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă i-am distrus copilului meu familia pentru totdeauna. Dar apoi îmi amintesc cum era înainte: o casă plină de frică și tristețe nu e un cămin adevărat.

Poate că despărțirea m-a salvat pe mine – dar oare câte femei mai rămân captive din teamă sau rușine? Cât timp vom mai accepta nefericirea ca pe un preț inevitabil al vieții de familie?