De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? – Viața mea ca noră în casa soacrei mele

— Nu vezi că iar ai lăsat vasele nespălate? Ai impresia că aici e hotel?
Vocea Elenei răsună ca un ciocan în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecă cu mirosul de detergent. Mă opresc din tăiatul legumelor și încerc să-mi țin respirația, să nu izbucnesc. Rareș, soțul meu, stă la masă cu telefonul în mână, fără să ridice privirea.
— O să le spăl imediat, spun încet, dar Elena deja a început să le trântească în chiuvetă, bombănind despre „generația asta leneșă”.

M-am mutat în casa lor după nuntă, crezând că va fi temporar. Aveam planuri mari: un apartament al nostru, liniște, poate chiar o vacanță la mare. Dar după ce am rămas însărcinată cu Ilinca, Rareș a zis că e mai bine să stăm cu ai lui „până ne punem pe picioare”. Au trecut trei ani de atunci. Trei ani în care am învățat să calc pe vârfuri prin propria viață.

Elena nu m-a plăcut niciodată. Poate pentru că nu sunt „de familie bună”, cum îi place să spună când crede că nu aud. Mama mea a fost vânzătoare la alimentara din sat, iar tata a plecat când aveam șapte ani. Când am venit aici, cu valiza și rochia de mireasă încă mirosind a parfum ieftin, am simțit privirea ei rece ca o lamă pe ceafă.

— Nu te supăra, mamă, dar așa e ea… încearcă Rareș uneori să mă liniștească. Dar niciodată nu-i spune nimic Elenei. Când ea mă ceartă că nu am pus destulă sare în supă sau că am uitat să calc cămășile lui Rareș, el tace. Uneori îi văd ochii cum se uită la mine cu milă, dar nu spune nimic.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Rareș, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Parcă trăiesc viața altcuiva.
El oftează și se uită la televizor.
— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară din casa ei.
— Nu vreau asta! Vreau doar să mă respecți și tu pe mine. Să nu mai fiu mereu eu cea care cedează…
El tace. Mâinile îmi tremură pe genunchi.

A doua zi dimineață, Elena mă așteaptă în bucătărie cu o listă de cumpărături.

— Să nu uiți să iei lapte pentru Ilinca și pâine proaspătă. Și vezi că ieri ai uitat să ștergi praful din sufragerie.
Înghit în sec și dau din cap. Mă simt ca o umbră în propria viață.

Uneori mă gândesc la mama. Cum ar fi fost dacă ar fi fost aici? Poate m-ar fi îmbrățișat și mi-ar fi spus că merit mai mult. Dar ea e departe, la țară, și nu vreau s-o îngrijorez cu problemele mele.

Într-o duminică, când toți erau la masă, Ilinca a vărsat supa pe fața de masă albă a Elenei. Am sărit imediat s-o șterg, dar Elena a început să țipe:

— Asta e educația pe care i-o dai? Nu e de mirare că nu știe să stea locului!
M-am uitat la Rareș, sperând să spună ceva. S-a ridicat și el nervos:

— Las-o, mamă! E doar un copil…
Dar Elena s-a uitat la mine cu dispreț:

— Copilul face ce vede la mamă!
Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am luat-o pe Ilinca de mână și am ieșit pe balcon. Am plâns acolo, încercând să nu mă audă nimeni.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să mă gândesc serios dacă mai pot continua așa. M-am uitat la Ilinca cum doarme liniștită și mi-am promis că nu o voi lăsa niciodată să creadă că trebuie să se sacrifice mereu pentru alții.

Într-o zi, când Elena a început iar să țipe pentru că am întârziat cu prânzul, am simțit cum mi se umple paharul.

— Ajunge! am spus tare, pentru prima dată. Nu sunt servitoarea nimănui!
Elena a rămas blocată. Rareș s-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.

— Dacă nu vă place cum fac lucrurile, putem pleca!
A fost liniște câteva secunde lungi. Apoi Elena a ieșit trântind ușa.

Rareș a venit la mine:

— Ce faci? Chiar vrei să pleci? Unde?
— Ori găsim o soluție împreună, ori plec singură cu Ilinca. Nu mai pot trăi așa!
Pentru prima dată l-am văzut speriat.

Au urmat zile tensionate. Elena nu mi-a vorbit deloc, Rareș era tăcut și abătut. Dar eu simțeam că respir din nou.

După o săptămână, Rareș a venit acasă cu o veste:

— Am găsit un apartament mic de închiriat aproape de grădinița Ilincăi… Putem încerca o perioadă singuri…
Am plâns de ușurare.

Când am plecat din casa Elenei, ea nici nu s-a uitat la noi. Dar eu am simțit că las în urmă o parte din mine care s-a pierdut acolo.

Acum suntem doar noi trei într-un apartament micuț, dar e liniște și pot respira. Încerc să-mi reconstruiesc încrederea și să-i arăt Ilincăi că merită respect și iubire.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să mulțumim pe toată lumea? Oare chiar trebuie mereu să fim noi cele care cedează?