„De ce tot eu trebuie să plătesc pentru tot?” – Povestea mea între iubire, bani și tăcere

— Ana, ai plătit întreținerea luna asta? Glasul lui Radu răsună din sufragerie, în timp ce eu încerc să-mi găsesc liniștea în bucătărie, printre vasele nespălate și mirosul de cafea rece. Mă opresc din frecat oala și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când mă întreabă același lucru, de parcă banii ar apărea din neant.

— Da, am plătit-o, răspund fără să-l privesc. Știu că urmează să-mi spună că nu mai are bani pe card și că trebuie să-i dau iar pentru țigări sau pentru benzină. Nu mai știu de când nu am mai cumpărat ceva pentru mine fără să mă simt vinovată.

Radu oftează și se așază la masă, cu telefonul în mână. — Știi, dacă ai vrea, ai putea să-ți mai iei un job. Toată lumea face asta acum. Eu… nu prea găsesc nimic pe placul meu.

Îl privesc pentru prima dată în ziua aceea. Are ochii obosiți, dar nu de la muncă. De la stat nopțile pe internet, căutând „oportunități” care nu vin niciodată. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Copiii sunt în camera lor și nu vreau să-i sperii.

Așa arată viața mea de câțiva ani: eu, Ana, profesoară la școala din sat, cu două joburi part-time ca meditator și corector de lucrări online. El, Radu, cândva electrician priceput, acum „în pauză” de la viață. La început îl înțelegeam — criza economică, concedierile, lipsa locurilor de muncă. Dar anii au trecut și el s-a obișnuit cu lipsa responsabilității.

Mama îmi spune mereu: — Ana, nu-l mai ține în spate! Dar ce să fac? Să-l dau afară? Să stric familia? Copiii îl iubesc, chiar dacă îl văd mai mult pe canapea decât la muncă.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, nu mai pot. Simt că tot greul cade pe mine. Nu e corect.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe altă planetă.

— Ce vrei să fac? Să mă umilesc pe la patroni? Să mă duc iar pe șantier pentru 2.000 de lei?

— Vreau doar să simt că suntem o echipă. Că nu sunt singură în toată povestea asta.

A tăcut. Apoi s-a ridicat și a ieșit pe balcon să fumeze. Am rămas singură cu gândurile mele și cu un nod în gât.

A doua zi dimineață, la școală, colega mea Loredana m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus adevărul — că sunt obosită și că nu mai știu cum să gestionez situația de acasă.

— Ana, tu știi cât valorezi? Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi că ești doar portofelul familiei!

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. M-am gândit la ele când am făcut piața cu ultimii bani din salariu, când am plătit rata la bancă și când am cumpărat rechizite pentru copii.

În weekend am mers la mama. Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Fata mea, eu am răbdat un bărbat leneș 30 de ani. Nu vreau să faci aceeași greșeală ca mine.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să fiu ca ea. Nu voiam să fiu ca nimeni altcineva — voiam doar să fiu fericită.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să-i spun lui Radu NU. Nu mai dau bani pentru țigări. Nu mai accept scuzele lui. Nu mai tac atunci când doare.

Au urmat certuri crunte. Copiii au început să simtă tensiunea dintre noi. Fetița cea mică m-a întrebat într-o zi:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

N-am știut ce să-i răspund. Oare chiar îl mai iubeam? Sau doar mă obișnuisem cu el?

Într-o seară, după o ceartă lungă despre bani și facturi neplătite, Radu a plecat la fratele lui și nu s-a întors două zile. Am avut timp să mă gândesc la tot: la visele mele uitate, la cine eram înainte să devin „doamna profesoară care ține casa”.

Când s-a întors, era schimbat. Sau poate doar obosit de scandaluri.

— Ana, poate ar trebui să ne gândim fiecare la ce vrea cu adevărat…

Am dat din cap. Poate că era timpul să recunoaștem amândoi adevărul: dragostea nu ar trebui să doară atât de tare și nici să coste atât de mult.

Acum scriu aceste rânduri într-o liniște apăsătoare. Nu știu ce va urma — divorț sau o nouă încercare de a repara ceva ce poate e deja stricat iremediabil.

Dar știu sigur un lucru: nu vreau ca fetele mele să creadă că dragostea înseamnă sacrificiu fără sfârșit și tăcere dureroasă.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „destul”? Voi ce ați face în locul meu?