De ce bunica nu mai vine? Tăcerea care doare în casă

— Mami, de ce nu mai vine bunica Elena la noi? vocea Mariei, fetița mea de șapte ani, răsună în bucătărie, spartă de ecoul tăcerii care s-a așternut peste casa noastră de luni bune. Mă prefac că nu aud, mă ascund după chiuvetă, spălând aceleași farfurii pentru a nu-i întâlni privirea. Dar știu că nu pot fugi la nesfârșit de întrebările copiilor mei. Și nici de golul care s-a cuibărit între pereții casei noastre de când Elena, soacra mea, a dispărut din viețile noastre fără nicio explicație.

Totul a început într-o seară de iarnă, când am avut o discuție aprinsă cu soțul meu, Radu. Era despre bani, despre cum să împărțim cheltuielile pentru copii, despre faptul că eu nu mai pot lucra cu normă întreagă de când am născut pe cel mic, Vlad. Elena era de față, a încercat să intervină, să-l apere pe Radu, spunând că „bărbatul aduce banii în casă, femeia are grijă de copii”. M-am simțit rănită, umilită, dar am tăcut. Nu voiam scandal. Dar, în acea seară, am simțit că ceva s-a rupt între mine și Elena. Nu am mai vorbit mult, iar ea a plecat devreme, fără să-și ia rămas bun de la copii.

Zilele au trecut, apoi săptămânile. La început am crezut că e doar o supărare trecătoare. Dar Elena nu a mai venit. Nu a mai sunat. Nu a mai întrebat de nepoți. Maria și Vlad au început să întrebe din ce în ce mai des de ea. „Mami, bunica nu mai vine la serbare?” „Mami, bunica nu ne mai aduce prăjiturile ei cu mere?”

Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns. I-am trimis mesaje, i-am scris pe Facebook, i-am trimis poze cu copiii. Nimic. Radu, la început, a zis să o las în pace, că „așa e ea, se supără repede, dar îi trece”. Dar nu i-a trecut. Și, încet-încet, am început să simt că vina cade pe mine. Că eu am stricat ceva. Că poate am fost prea directă, prea sinceră, prea… altfel decât și-ar fi dorit ea pentru fiul ei.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am izbucnit în plâns. Radu m-a găsit în bucătărie, cu capul pe masă. „Marta, nu e vina ta. Mama e încăpățânată. Știi bine că nu suportă să fie contrazisă.” Dar eu nu voiam să aud scuze. Voiau să știu de ce nu poate să lase orgoliul deoparte pentru copiii noștri. De ce nu poate să fie bunica de care au nevoie?

Maria a început să deseneze tot mai multe desene cu bunica. O desena mereu cu un zâmbet larg, cu părul alb, ținând-o de mână. Într-o zi, mi-a adus un desen și mi-a spus: „Mami, când vine bunica, îi dai desenul ăsta?” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu am avut puterea să-i spun că nu știu dacă bunica va mai veni vreodată.

Vlad, care are doar trei ani, a început să se trezească noaptea plângând. Striga „buni, buni!” și nu se liniștea decât în brațele mele. Am început să mă simt neputincioasă, vinovată, furioasă. De ce trebuie să sufere copiii pentru orgoliile adulților?

Într-o duminică, am hotărât să mergem la Elena acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Ne-a deschis, dar privirea ei era rece, distantă. Copiii au sărit în brațele ei, dar ea i-a îmbrățișat mecanic, fără căldura de altădată. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun cât de mult îi duc lipsa copiii, dar m-a întrerupt: „Marta, nu e momentul. Am nevoie de timp.”

Am plecat de acolo cu un nod în gât. Radu a condus în tăcere, iar copiii au adormit în mașină. M-am uitat la ei și am simțit o furie mocnită. De ce trebuie să fim noi cei care cerșim dragoste? De ce nu poate Elena să vadă cât rău face tăcerea ei?

Lunile au trecut. Maria a început să vorbească mai puțin despre bunica. Vlad nu mai întreabă de ea, dar uneori, când vede o femeie în vârstă pe stradă, mă întreabă: „Mami, aia e buni?”

Eu am început să mă închid în mine. Radu și cu mine ne certăm tot mai des. El spune că exagerez, că nu pot forța pe nimeni să iubească. Eu spun că nu e vorba de iubire, ci de responsabilitate. Că atunci când ai nepoți, nu ai voie să dispari fără explicații.

Într-o seară, Maria a venit la mine și mi-a spus: „Mami, dacă eu mă supăr pe tine, tu o să pleci și nu o să mai vii niciodată?” Am simțit că mă prăbușesc. Am luat-o în brațe și i-am promis că nu voi pleca niciodată, orice s-ar întâmpla. Dar în sufletul meu știam că nu pot controla totul. Că uneori, oamenii pe care îi iubim aleg să plece, fără să se uite înapoi.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit eu. Dacă nu cumva am fost prea insistentă, prea dornică să am o relație apropiată cu Elena. Poate că ea nu și-a dorit niciodată să fie bunica implicată, poate că a făcut-o doar din obligație. Dar atunci, de ce a fost atât de prezentă la început? De ce a dispărut tocmai când copiii aveau mai mare nevoie de ea?

Într-o zi, am primit un mesaj de la Elena. Era scurt: „Sper că sunteți bine. Poate, într-o zi, o să putem vorbi.” Am simțit o ușurare, dar și o tristețe adâncă. Poate că nu va mai fi niciodată ca înainte. Poate că tăcerea asta a lăsat răni care nu se vor vindeca niciodată.

Acum, când privesc la copiii mei, mă întreb: cât de mult rău poate face absența unui om drag? Și, mai ales, cum putem vindeca golul lăsat de tăcerea celor pe care îi așteptăm, zi de zi, să se întoarcă?