Dacă fata mea se întoarce la soțul ei, să nu mai calce pragul casei mele

— Nu te mai întorci la el, Maria! Dacă o faci, să nu mai vii la mine niciodată!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni scorojiți, unde mi-am crescut copiii și am plâns nopți întregi de griji. Maria, fata mea cea mare, stătea în fața mea cu ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi. Tremura, strângându-și palmele una în alta, ca și cum ar fi vrut să-și țină inima să nu-i sară din piept.

— Mamă, nu mă înțelegi… Nu e așa cum crezi tu. El… el promite că se schimbă. A zis că-i pare rău.

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să nu izbucnesc din nou. De câte ori am auzit aceleași cuvinte? De câte ori am văzut-o venind acasă cu urme pe brațe, cu privirea pierdută și sufletul frânt? Și de fiecare dată, după câteva zile de liniște, se întorcea la el. La Doru. Bărbatul care i-a promis cerul și i-a dat iadul.

Am crescut-o pe Maria singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit pe brânci, la croitorie, ca să nu-i lipsească nimic. Poate de aceea am fost prea blândă cu ea, poate am protejat-o prea mult. Dar niciodată nu mi-am imaginat că va ajunge prizoniera unei iubiri bolnave.

— Mamă, dacă nu mă primești… unde să mă duc? Nu vreau să fiu o povară pentru tine.

— Povară? Tu ești copilul meu! Dar nu pot să te văd cum te distrugi. Nu pot! Dacă te întorci la el, să știi că pentru mine nu mai exiști!

Maria a izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe scaun. Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar trebuia să fiu tare. Pentru ea. Pentru mine. Pentru toți anii în care am tăcut și am sperat că va deschide ochii.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, Maria nu mai era acasă. Pe masa din bucătărie era o foaie mototolită:

„Mamă, iartă-mă că te fac să suferi. Nu știu ce să fac. Mă simt pierdută. Doru a venit aseară și mi-a spus că fără mine nu poate trăi. Mi-e frică de el, dar mi-e frică și să rămân singură. Te iubesc.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaunul pe care încă îi simțeam căldura trupului. Am început să tremur și să plâng ca un copil. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem? Oare dragostea de mamă poate salva un suflet rătăcit sau doar îl ține captiv într-un cerc vicios?

Au trecut zile fără veste de la Maria. O sunam zilnic, dar telefonul era mereu închis. Vecina de la trei, tanti Florica, mă întreba mereu:

— Ce face fata ta? S-a liniștit?

Nu știam ce să-i răspund. În sat se vorbea deja că Maria s-a întors la Doru și că iar se aud țipete din apartamentul lor de la etajul patru. Mă simțeam neputincioasă și rușinată. Oamenii judecau ușor: „De ce nu pleacă? Ce fel de mamă ești dacă nu poți să-ți salvezi copilul?”

Într-o seară ploioasă, când vântul bătea crengile de geam ca niște degete nervoase, am auzit bătăi în ușă. Am deschis și am găsit-o pe Maria în prag, udă leoarcă, cu un ochi vânăt și buza spartă.

— Mamă… ajută-mă…

Am tras-o în casă și am strâns-o în brațe, simțind cum îi bate inima ca o pasăre speriată. I-am spălat rănile și am pus ceai la fiert.

— Nu mă mai întorc la el, mamă… Nu mai pot.

Am oftat adânc și am simțit pentru prima dată speranță după mult timp.

— Bine ai venit acasă, fata mea.

Dar liniștea n-a durat mult. Doru a început să vină pe la bloc, să urle sub geamuri, să amenințe că o omoară dacă nu se întoarce la el. Am chemat poliția de câteva ori, dar tot ce au putut face a fost să-i dea un avertisment.

Într-o noapte, am găsit-o pe Maria stând pe marginea patului meu, privind în gol.

— Mamă… dacă nu mă lasă în pace niciodată? Dacă n-o să fiu niciodată liberă?

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Ești puternică. O să reușim împreună.

A doua zi am mers cu ea la poliție să depunem plângere pentru violență domestică. A fost greu — polițistul ne-a privit cu neîncredere:

— Sigur vreți să faceți asta? Știți că o să fie scandal…

Maria a tremurat toată, dar a semnat hârtia cu mâna fermă.

Au urmat luni de procese, amenințări și nopți nedormite. Familia lui Doru ne-a blestemat pe la colțuri: „Așa-i când îți crești fata fără bărbat în casă!” Prietenele Mariei au început s-o evite — nimeni nu voia scandaluri.

Dar încet-încet, Maria a început să zâmbească din nou. S-a angajat la o farmacie din oraș și a început terapia. Eu am rămas lângă ea ca un zid — uneori obosit, alteori crăpat de durere, dar mereu acolo.

Într-o seară liniștită de toamnă, stând împreună la masă cu o cană de ceai fierbinte între palme, Maria m-a privit lung:

— Mamă… crezi că o să pot iubi vreodată din nou?

Am zâmbit trist:

— O să poți orice vrei tu. Dar cel mai important e să te iubești pe tine.

Acum mă uit la ea cum își trage sufletul după atâta furtună și mă întreb: oare cât poate duce o inimă de mamă? Și câte sacrificii trebuie să facem pentru cei pe care îi iubim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?