„Cumpără-ți singur mâncare și gătește-ți – m-am săturat!” – Povestea unei femei care a spus stop unui soț care nu a vrut să crească niciodată

„Ioana, unde-i ciorba? Mi-e foame!” Glasul lui Radu răsună din sufragerie, acoperind zgomotul televizorului. Mă uit la mâinile mele crăpate de la detergent, la farfuriile murdare din chiuvetă și simt cum mi se strânge inima. De zece ani, fiecare seară arată la fel: eu alerg între bucătărie și masă, el stă cu ochii în ecran și așteaptă să-i pun totul sub nas.

În seara asta, însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că azi am stat două ore la coadă la supermarket, poate pentru că Maria, fiica noastră, m-a întrebat de ce tata nu o ajută niciodată la teme, sau poate pentru că mi-am văzut chipul obosit în oglindă și nu m-am mai recunoscut.

„Ciorba e în frigider. Dacă ți-e foame, încălzește-ți-o singur”, i-am răspuns fără să ridic vocea, dar cu o hotărâre pe care nu am mai simțit-o demult. Radu s-a întors spre mine cu o privire neîncrezătoare, ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină.

„Ce-ai pățit? Ești nervoasă? Ce-i cu tine?”

Am simțit cum îmi tremură genunchii. „Sunt obosită, Radu. Obosită să fiu servitoare în propria casă. Obosită să fiu singura care gătește, spală, face cumpărături, ajută copilul la teme și merge la serviciu.”

A râs scurt, ironic. „Hai măi, Ioana, nu exagera. Așa fac toate femeile.”

Atunci am izbucnit. „Nu! Nu așa trebuie să fie! Nu vreau să-mi crească fata crezând că rolul unei femei e să-și sacrifice viața pentru un bărbat care nu mișcă un deget!”

Maria s-a uitat speriată la noi din pragul ușii. Am încercat să-mi domolesc vocea, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

Radu s-a ridicat nervos de pe canapea și a trântit ușa bucătăriei. „Dacă nu-ți convine, fă cum vrei! Dar să știi că eu nu mă schimb pentru că ai tu o criză.”

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și am privit spre tavan, întrebându-mă unde am greșit. Îmi aminteam de începuturile noastre: eram studenți la Cluj, visam să cucerim lumea împreună. El era mereu glumeț, ușor iresponsabil, dar credeam că va crește odată cu anii. Eu am crescut – el a rămas același băiat care așteaptă ca mama sau soția să-i rezolve totul.

A doua zi dimineață, Radu s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A plecat la serviciu fără să spună nimic. Eu am dus-o pe Maria la școală și am mers direct la mama mea. Aveam nevoie de sfatul ei.

„Mamă, nu mai pot”, i-am spus printre suspine. „Simt că mă sufoc.”

Mama m-a privit cu ochii ei blânzi și obosiți. „Știi că și eu am trăit la fel cu tata tău… Dar n-am avut curajul să spun stop. Poate tu vei reuși ce n-am reușit eu.”

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Radu a venit acasă, l-am așteptat cu masa goală.

„Ioana, ce-i asta? Nici măcar o supă?”

„Nu mai gătesc pentru tine, Radu. De azi înainte fiecare își face singur de mâncare. Dacă vrei să mănânci, gătește-ți.”

A izbucnit într-un râs nervos, apoi a început să țipe: „Ți-ai găsit pe altcineva? Te-ai tâmpit? Ce exemplu dai copilului?”

Maria a intrat în bucătărie cu ochii mari. „Tati, de ce țipi la mami?”

Am luat-o în brațe și i-am spus: „Mami vrea doar să fie respectată.”

Au urmat zile grele. Radu a încercat să mă pedepsească: nu vorbea cu mine decât monosilabic, își cumpăra fast-food sau mânca la mama lui. Maria era confuză și tristă; încercam să-i explic că uneori oamenii mari trebuie să învețe lecții grele.

După două săptămâni, într-o seară târzie, Radu a venit în bucătărie unde spălam vasele.

„Ioana… chiar vrei să trăim așa? Eu… nu știu cum să fac altfel.”

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp. „Radu, eu nu mai pot trăi ca înainte. Dacă vrei să fim o familie, trebuie să fim parteneri. Nu pot fi mamă pentru doi copii.”

A tăcut mult timp. În zilele următoare a încercat timid să ajute: a dus gunoiul fără să-i spun, a spălat câteva farfurii stângaci. Dar totul părea forțat, ca un copil pedepsit care face treabă doar ca să scape de ceartă.

Într-o duminică dimineață, Maria s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: „Mami… dacă tati nu vrea să fie bun cu noi, putem fi fericite doar noi două?”

Am simțit un nod în gât. Nu voiam ca fata mea să creadă că fericirea depinde de prezența unui bărbat care nu ne respecta.

Au trecut luni de zile în care am oscilat între speranță și dezamăgire. Radu nu s-a schimbat cu adevărat – făcea lucruri doar când îi ceream explicit sau când vedea că sunt pe punctul de a ceda nervos.

Într-o seară ploioasă de toamnă, după o ceartă banală despre cine duce gunoiul, am luat decizia finală: i-am spus lui Radu că vreau separare.

A plâns – pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Dar era prea târziu pentru regrete.

Acum locuiesc doar cu Maria într-un apartament mic din cartierul Gheorgheni. Viața nu e ușoară – sunt zile când mă simt copleșită de responsabilități și singurătate. Dar mă uit la fata mea și știu că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România trăiesc încă povestea mea? Câte au curajul să spună „ajunge”? Și dacă ar spune – ar fi ascultate sau judecate?