Cum am ajuns să-mi pierd liniștea din cauza socrilor fiicei mele

— Mariana, nu mai pot! Nu mai pot să merg la masa lor, nu mai pot să zâmbesc fals, nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea Irinei, fiica mea, răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Era duminică dimineața, iar eu încercam să-mi găsesc cuvintele. O priveam cum își frământa mâinile, cu ochii roșii de plâns, și simțeam cum mi se strânge inima.

Nu era prima dată când venea acasă plângând din cauza părinților lui Vlad. De când s-au căsătorit, parcă totul s-a schimbat. Vlad era băiat bun, dar părinții lui, doamna Viorica și domnul Costel, păreau să nu accepte niciodată că Irina e parte din familia lor. Mereu găseau ceva de comentat: ba că nu gătește destul de bine, ba că nu știe să țină casa, ba că nu e destul de atentă cu Vlad.

— Mamă, nu știu ce să mai fac. Mă simt ca o intrusă în casa lor. Parcă orice aș face, nu e bine. Și Vlad… Vlad nu zice nimic. Doar stă și se uită la mine, ca și cum ar vrea să mă apere, dar nu are curaj.

Am oftat adânc. Îmi venea să mă duc la ei acasă și să le spun tot ce am pe suflet, dar știam că nu ar ajuta la nimic. În satul nostru, lumea vorbește repede, iar eu nu voiam să-i stric Irinei căsnicia. Dar nici nu puteam să stau deoparte și să o văd cum se stinge pe zi ce trece.

Mi-am amintit de prima dată când i-am cunoscut pe Viorica și Costel. Erau reci, distanți, cu priviri tăioase. La nuntă, abia dacă au zâmbit. Când am încercat să vorbesc cu Viorica, mi-a răspuns scurt, de parcă îi făceam o favoare că îi salut fata. De atunci, fiecare întâlnire era o corvoadă.

— Irina, draga mea, poate ar trebui să vorbim cu Vlad. Să-i spui ce simți. Poate nu-și dă seama cât de rău te afectează situația asta.

— Am încercat, mamă! Dar el zice că așa sunt părinții lui, că trebuie să-i acceptăm. Că nu vrea să-i supere. Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum să-i spun eu Irinei să rabde, să tacă, să înghită în sec, doar pentru că așa e tradiția? Că femeia trebuie să se supună, să nu iasă din cuvântul soțului și al socrilor? Nu, nu mai puteam să accept asta.

În acea seară, am decis să merg la ei. Am bătut la ușa lor cu inima cât un purice. Vlad mi-a deschis, surprins. Irina era deja acolo, cu ochii în pământ. Viorica și Costel stăteau la masă, cu fețele încruntate.

— Bună seara, am zis, încercând să-mi păstrez calmul. Aș vrea să vorbim puțin, dacă nu vă deranjează.

Viorica a ridicat o sprânceană, iar Costel a dat din cap, fără să spună nimic. M-am așezat la masă, simțind privirile lor ca niște ace în spate.

— Știu că poate nu mă privește direct, dar nu pot să nu observ cât de greu îi este Irinei aici. Am venit să vă rog să încercați să o cunoașteți mai bine, să-i dați o șansă. E fata mea, dar acum e și nora dumneavoastră. Merită respect și iubire, nu doar critici.

Viorica a oftat teatral.

— Doamnă Mariana, noi nu avem nimic cu fata dumneavoastră. Dar să știți că la noi în casă, lucrurile se fac într-un anumit fel. Dacă nu-i convine, poate să stea la ea acasă.

M-am ridicat brusc, simțind cum îmi tremură vocea.

— Nu cred că asta e soluția. Toți avem de pierdut dacă nu încercăm să ne înțelegem. Irina nu v-a greșit cu nimic. Vă rog, pentru binele copiilor noștri, să încercați să fiți mai deschiși.

Costel a dat din umeri.

— Noi nu ne schimbăm la bătrânețe, doamnă. Dacă fata dumneavoastră nu se adaptează, nu e vina noastră.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Irina a venit după mine pe drum, plângând.

— Mamă, de ce nu pot să fiu și eu fericită? De ce trebuie să mă simt mereu ca o povară?

Am strâns-o în brațe, fără să știu ce să-i spun. În zilele următoare, Irina a început să se închidă în ea. Nu mai venea pe la noi, nu mai răspundea la telefon. Vlad părea tot mai absent, prins între două lumi.

Într-o seară, am primit un telefon de la ea. Plângea în hohote.

— Mamă, nu mai pot! Mă gândesc să plec. Să-l las pe Vlad, să mă întorc acasă. Nu mai suport să fiu umilită zi de zi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-i spun să rămână, când știam cât de greu îi este? Dar cum să-i spun să plece, când știam cât de mult îl iubește pe Vlad?

A doua zi, Vlad a venit la mine. Era palid, cu ochii încercănați.

— Doamnă Mariana, nu știu ce să fac. Îmi iubesc soția, dar nu pot să-mi schimb părinții. Dacă pleacă Irina, nu știu ce mă fac.

L-am privit lung.

— Vlad, trebuie să alegi. Nu poți să stai la mijloc la nesfârșit. Irina are nevoie de tine. Dacă nu o aperi tu, cine să o facă?

A plecat fără să spună nimic. În săptămânile care au urmat, am simțit cum familia noastră se destramă. Irina era tot mai tristă, Vlad tot mai absent. Viorica și Costel nu dădeau niciun semn că ar vrea să schimbe ceva.

Într-o zi, Irina a venit acasă cu bagajele. S-a prăbușit în brațele mele, plângând.

— Mamă, am încercat tot ce am putut. Dar nu mai pot. Mă simt ca și cum nu aș conta pentru nimeni.

Am stat cu ea nopți întregi, încercând să-i alin durerea. Vlad a venit după câteva zile, cu ochii roșii de plâns.

— Irina, te rog, nu mă lăsa. O să ne mutăm, o să încerc să-i țin la distanță. Dar nu pot fără tine.

Irina l-a privit lung, cu lacrimi în ochi.

— Vlad, nu vreau să aleg între tine și liniștea mea. Dar nu mai pot să trăiesc așa.

Acum, Irina stă la mine, iar Vlad vine zilnic să o vadă. Nu știu ce va fi cu ei. Nu știu dacă vor reuși să treacă peste asta. Dar știu că nu mai pot să stau deoparte și să-mi văd copilul suferind.

Oare ce aș fi putut face altfel? Cum ați proceda voi dacă ați fi în locul meu? Poate că nu există soluții perfecte, dar poate împreună găsim o cale să ne salvăm copiii de suferință.