Caut sfaturi: Fiica noastră s-a schimbat de nerecunoscut

— Nu mai pot, Ion! Nu mai pot să o recunosc pe Ana noastră! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la poza de pe raft, unde zâmbea larg, cu ochii ei mari și curați. Soțul meu, Ion, a oftat adânc, așezându-se lângă mine pe canapea.

— Poate e doar o fază, Maria. Poate e obosită, poate e stresată la muncă, a încercat el să mă liniștească, dar nici el nu mai credea ce spunea.

Nu era doar o fază. De când s-a măritat cu Vlad, Ana s-a schimbat. Nu mai venea acasă la noi decât rar, iar când venea, părea mereu grăbită, absentă, cu telefonul la ureche sau cu ochii în ecran. Nu mai râdea, nu mai povestea nimic, nu mai cerea sfaturi. Când încercam să o întreb dacă e bine, mă privea rece, ca pe o străină, și îmi răspundea sec:

— Sunt bine, mamă. Nu-ți face griji.

Dar eu simțeam că nu e bine. Simțeam că ceva se întâmplă. Înainte, Ana era sufletul casei, mereu cu o vorbă bună, mereu gata să ajute. Acum, parcă îi era teamă să spună ceva, să nu deranjeze. Odată, am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi, ca și cum gestul meu ar fi ars-o.

— Ce se întâmplă cu tine, fată dragă? am întrebat-o, cu lacrimi în ochi.

— Nimic, mamă. Nu mai insista, te rog. Am treabă, trebuie să plec.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas cu mâinile întinse, cu sufletul gol. Ion a venit lângă mine și m-a strâns în brațe, dar nu a spus nimic. Știa că nu există cuvinte care să aline durerea unei mame care își vede copilul pierdut.

Am început să observ mici detalii care m-au făcut să mă îngrijorez și mai tare. Ana nu mai purta hainele colorate care îi plăceau, ci doar culori închise, sobre. Nu mai mergea la cafea cu prietenele, nu mai posta nimic pe Facebook, nu mai râdea la glumele noastre. Când am întrebat-o de Vlad, a evitat subiectul.

— E bine, e la muncă, a spus, fără să mă privească în ochi.

Într-o zi, am sunat-o și am auzit, pe fundal, vocea lui Vlad, ridicată:

— Cine te tot sună? Nu ți-am spus să nu mai vorbești cu nimeni când sunt acasă?

Apoi, Ana a închis brusc. Am rămas cu telefonul în mână, cu inima bătând nebunește. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ce se întâmpla cu fata mea? De ce nu mai avea voie să vorbească cu noi?

Am încercat să vorbesc cu Vlad, să-l invit la noi, să-l cunosc mai bine. A venit o singură dată, a stat la masă cu noi, dar a fost distant, ironic, făcând glume pe seama noastră, a bătrânilor care „nu înțeleg lumea modernă”. Ana nu a scos niciun cuvânt toată seara. Când am încercat să vorbesc cu ea, Vlad a răspuns în locul ei.

— Ana e obosită, are mult de lucru. Nu o mai stresați cu întrebări.

După acea seară, Ana nu a mai venit deloc. Am sunat-o, am trimis mesaje, dar răspunsurile erau tot mai rare, tot mai reci. Prietenele ei m-au sunat să mă întrebe dacă știu ceva, că nici ele nu mai pot lua legătura cu ea. Am început să mă gândesc la ce e mai rău. Oare Vlad o controlează? O manipulează? O abuzează? Mă simțeam neputincioasă, prinsă într-un coșmar din care nu știam cum să ies.

Într-o zi, am decis să merg la ea acasă, fără să anunț. Am bătut la ușă, cu inima cât un purice. A deschis Vlad, cu o privire rece.

— Ce căutați aici?

— Vreau să-mi văd fata, am spus, tremurând.

— Ana nu e acasă. Și oricum, nu are timp de vizite.

Am încercat să mă uit înăuntru, dar Vlad a închis ușa în fața mea. Am plecat plângând, simțindu-mă mai neputincioasă ca niciodată. Ion m-a găsit acasă, cu ochii roșii de plâns.

— Trebuie să facem ceva, Maria. Nu putem să o lăsăm așa.

Am început să caut informații, să citesc despre relații toxice, despre abuz emoțional. Tot ce citeam se potrivea cu ce trăia Ana. Izolare, control, tăcere, frică. Am încercat să iau legătura cu un psiholog, să cer sfaturi. Mi s-a spus că trebuie să fiu răbdătoare, să nu o forțez, să îi arăt că sunt acolo pentru ea, oricând va avea nevoie.

Au trecut luni de zile. Într-o seară, am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, pot să vin la voi? Am nevoie să vorbesc.” Am simțit cum mi se oprește respirația. Am răspuns imediat: „Te așteptăm, iubita mea.”

A venit târziu, cu ochii umflați de plâns, cu hainele mototolite, cu sufletul frânt. S-a aruncat în brațele mele și a început să plângă, ca atunci când era mică și se lovea la genunchi.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Vlad mă controlează, mă face să mă simt mică, neînsemnată. Nu mă lasă să vorbesc cu nimeni, nu mă lasă să ies din casă fără el. Mă simt prizonieră în propria viață.

Am plâns împreună, am ținut-o strâns la piept, promițându-i că nu o voi lăsa singură. Ion a venit și el, i-a spus că suntem aici pentru ea, orice ar fi. Am început să căutăm soluții, să vorbim cu un avocat, cu un psiholog. Ana a decis să plece de la Vlad, să înceapă o viață nouă. Nu a fost ușor. Vlad a amenințat-o, a încercat să o convingă să se întoarcă, dar Ana a fost puternică. Cu ajutorul nostru, a reușit să-și găsească un apartament, să-și reia legătura cu prietenele, să-și reconstruiască viața.

Acum, când o văd zâmbind din nou, când o aud râzând la glumele noastre, simt că am primit-o înapoi. Dar rana rămâne. Mă întreb mereu: cum de nu am văzut mai devreme? Cum putem să ne protejăm copiii de astfel de oameni? Ce aș fi putut face altfel?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că nu trebuie să ne pierdem speranța și că trebuie să fim mereu acolo, cu brațele deschise, pentru copiii noștri. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reacționa dacă ați vedea că cineva drag se schimbă atât de mult? Aștept sfaturile voastre, pentru că încă mă tem că nu am făcut destul.