Cât poți să reziști? Cum am învățat să-mi apăr căsnicia în fața propriei mame

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea Leei tremura, iar ochii ei erau plini de lacrimi. Stătea în mijlocul sufrageriei, cu mâinile strânse pe lângă corp, în timp ce mama mea, doamna Rodica, își scutura umbrela la ușă, ca și cum ar fi fost stăpâna casei.

— Mamă, trebuia să ne anunți că vii… — am încercat să spun, dar ea m-a întrerupt cu un gest scurt.

— Vlad, eu sunt mama ta! Nu am nevoie de invitație ca să-mi văd copilul. Și Lea, dragă, nu te mai supăra atâta, că nu-ți face bine la ten.

Lea a ieșit din cameră fără să mai spună nimic. Am rămas singur cu mama, care s-a așezat pe canapea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am simțit prins între două lumi: una a datoriei față de femeia care m-a crescut singură, după ce tata a murit când aveam doar șapte ani, și cealaltă a iubirii pentru Lea, femeia care mă făcea să simt că pot fi eu însumi.

Nu era prima dată când mama apărea neanunțată. De fapt, de când ne-am mutat împreună, vizitele ei au devenit tot mai dese și mai intruzive. Îmi aducea borcane cu zacuscă și plăcinte, dar și sfaturi despre cum „ar trebui” să fie o soție adevărată. Îi critica Leei orice: de la felul în care gătește până la modul în care își aranjează părul. La început am crezut că e doar gelozie sau dorința de a rămâne importantă în viața mea. Dar cu timpul, am început să simt cum Lea se retrage tot mai mult în ea însăși.

În seara aceea, după ce mama a plecat, am găsit-o pe Lea în dormitor, cu ochii roșii și valiza pe jumătate făcută.

— Pleci? — am întrebat șoptit.

— Vlad… nu mai pot. Am încercat să-i explic frumos, am încercat să te rog pe tine… Dar tu nu faci nimic! Parcă nu vezi cât mă doare. Parcă nu contez pentru tine.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Contezi. Doamne, cât contezi! Dar nu știu cum să-i spun mamei fără să o rănesc. E singură… E tot ce mi-a rămas din familie.

Lea a oftat adânc.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

Am rămas tăcut. În mintea mea se derulau imagini din copilărie: mama muncind două schimburi ca să avem ce pune pe masă, mama plângând noaptea când nu credea că o aud. Dar și Lea, cu zâmbetul ei cald, cu răbdarea ei infinită… și cu ochii triști din ultima vreme.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie. Venise din nou devreme „să ne ajute”, deși nu ceruse nimeni asta.

— Vlad, vezi că Lea nu știe să facă ciorbă adevărată. I-am adus eu rețeta de la bunica. Poate o ajuți tu, că altfel rămâi nemâncat.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am privit-o pe mama și am văzut pentru prima dată cât de obosită părea. Dar și cât de mult își dorea să controleze totul.

— Mamă… trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine surprinsă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai poți veni oricând vrei. Trebuie să ne anunți înainte. Și… te rog să nu o mai critici pe Lea. E soția mea și o iubesc.

A rămas mută câteva secunde, apoi a izbucnit:

— Deci asta e recunoștința ta? După tot ce am făcut pentru tine? Acum mă dai afară din viața ta pentru o femeie care nici măcar nu știe să facă sarmale?

— Nu te dau afară! Dar am nevoie de spațiu. Avem nevoie de spațiu. Dacă vrei să faci parte din viața noastră, trebuie să respecți regulile noastre.

Mama a început să plângă. M-am simțit vinovat, dar și ușurat. Pentru prima dată îi spuneam ce simt cu adevărat.

— Vlad… eu nu mai am pe nimeni… — a șoptit ea printre suspine.

— Ai pe mine. Dar trebuie să mă lași să fiu fericit.

Au urmat zile grele. Mama nu mi-a vorbit o vreme. Lea era distantă, parcă nu mai avea încredere că pot ține piept trecutului meu. Dar încet-încet lucrurile s-au schimbat. Mama a început să ne sune înainte să vină și chiar a încercat să fie mai blândă cu Lea. Eu am învățat că uneori trebuie să-ți aperi fericirea chiar și în fața celor pe care îi iubești cel mai mult.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rănit-o prea tare pe mama sau dacă Lea va putea vreodată să uite tot ce s-a întâmplat. Dar știu sigur un lucru: dacă nu pui limite celor dragi, riști să pierzi tot ce ai mai scump.

Oare câți dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când e prea mult? Sau rămânem prizonieri între datorie și fericire?