Casa visurilor noastre: Darul care ne-a distrus

— Nu mai suport să trăiesc aici, Irina! Nu vezi că nu e casa noastră? E casa părinților tăi!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria rece, printre farfurii nespălate și pereți care păreau să asculte fiecare ceartă. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară săptămâna asta când ajungeam aici. Și totul pornise de la acea cheie aurie, legată cu o fundă roșie, pe care mama mi-o pusese în palmă în ziua nunții.

— E darul nostru pentru voi, să nu vă lipsească nimic, ne spusese tata, cu ochii umeziți de mândrie.

La început am crezut că suntem norocoși. Toți prietenii noștri se chinuiau cu chirii scumpe sau credite pe zeci de ani. Noi aveam o casă mare, luminoasă, cu grădină și cireși bătrâni. Dar odată ce ne-am mutat, am simțit că nu suntem singuri. Mama venea zilnic „să vadă dacă avem nevoie de ceva”. Tata verifica mereu centrala termică și ne spunea cum să udăm gazonul. Orice schimbare voiam să facem — o perdea nouă, o culoare diferită la pereți — era întâmpinată cu priviri dezaprobatoare sau sfaturi nesolicitate.

— Nu cred că e bine să schimbi mobila din sufragerie, Irina. Am ales-o cu grijă, spunea mama, atingând cu degetele tapițeria veche.

Vlad se simțea tot mai străin. Îl vedeam cum se închide în el, cum evită să vină acasă devreme. Într-o seară, după ce mama plecase supărată pentru că nu i-am acceptat covorul „de la bunica”, Vlad a izbucnit:

— Nu mai pot! Parcă trăiesc într-un muzeu al familiei tale! Unde e spațiul nostru?

Am încercat să-i explic că părinții mei doar vor să ne ajute. Dar cu fiecare zi simțeam cum presiunea crește. Orice discuție despre casă se transforma într-o ceartă. Eu eram prinsă la mijloc: între dorința de a-mi mulțumi părinții și nevoia de a construi ceva doar al nostru cu Vlad.

Apoi au început reproșurile. Vlad mă acuza că nu știu să-mi apăr familia. Eu îi reproșam că nu are răbdare cu ai mei. Seara adormeam plângând, iar dimineața mă trezeam cu un nod în gât. Casa visurilor mele devenise o închisoare.

Într-o duminică, după o ceartă aprinsă despre renovarea băii — mama voia faianță bej, Vlad insista pe albastru — am ieșit în grădină și am urlat cât m-au ținut plămânii. M-am prăbușit lângă cireșul bătrân și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Atunci am simțit pentru prima dată că mă pierd pe mine însămi.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și priviri reci. Vlad s-a mutat temporar la sora lui, spunând că are nevoie de spațiu. Părinții mei au venit mai des ca niciodată, încercând să mă convingă că Vlad nu mă merită dacă nu apreciază ce au făcut pentru noi.

— Irina, tu nu vezi cât ne-am sacrificat? Ce alt copil are tot ce ai tu? mă întreba mama, cu vocea tremurândă.

Dar eu nu voiam „tot”. Voiau doar liniște și dragoste. Într-o noapte, singură în patul nostru prea mare, am realizat că nu mai știu cine sunt. Am intrat într-o depresie adâncă: zile întregi nu ieșeam din casă, evitam prietenii, nu răspundeam la telefon. Până și grija părinților devenise sufocantă.

Vlad a revenit după două luni. Ne-am privit ca doi străini care împart aceeași povară.

— Irina, eu nu mai pot continua așa. Ori plecăm de aici și ne facem viața noastră, ori…

Nu a terminat fraza. Știam ce urma să spună. Și totuși nu am avut curajul să-i spun mamei că vreau să vindem casa. M-am simțit vinovată față de toată lumea: față de Vlad, față de părinți, față de mine însămi.

În cele din urmă, Vlad a plecat definitiv. Am rămas singură într-o casă prea mare și prea plină de amintiri dureroase. Părinții mei au încercat să mă consoleze, dar între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am ieșit din depresie cu ajutorul unei psihoterapeute și al câtorva prieteni care nu m-au abandonat. Am început să lucrez din nou, să ies la plimbări lungi prin parc și chiar să zâmbesc uneori fără motiv.

Casa? Am vândut-o în cele din urmă și mi-am luat un apartament mic într-un cartier liniștit. Părinții mei încă nu au înțeles pe deplin decizia mea, dar acum știu că trebuie să trăiesc pentru mine.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” la timp, ar fi fost altfel? Oare câte vieți sunt distruse de daruri făcute din prea multă dragoste și prea puțină înțelegere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?