Casa visurilor noastre: Cum am construit fără ajutorul părinților

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu chirie, să număr fiecare leu și să mă întreb dacă luna viitoare avem unde sta! Am izbucnit cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar Vlad stătea rezemat de chiuvetă, cu mâinile încrucișate, privind în gol.

— Crezi că mie îmi e ușor? a răspuns el, încercând să-și ascundă frustrarea. Știi bine că ai mei nu ne pot ajuta, iar ai tăi… nici nu vor să audă de credit sau avans.

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia subțiri, cu vecinii care urlau la televizor și mirosul de mâncare care se strecura prin fiecare crăpătură. Visam la o casă a noastră încă din liceu, dar realitatea părea un zid de beton pe care nu-l puteam sparge.

Vlad și cu mine ne-am cunoscut la facultate, la ASE. El era băiatul tăcut din provincie, venit cu trenul la București, mereu cu ochii în pământ și cu buzunarele goale. Eu eram fata care visa la mai mult, dar care știa că părinții nu-i vor lăsa niciodată nimic moștenire. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am mutat împreună și am început să visăm la o viață mai bună.

Dar visurile costă. Și în România, dacă nu ai părinți cu bani sau relații, fiecare pas înainte e o luptă.

— Poate ar trebui să mai încercăm să vorbim cu ai tăi, am spus într-o seară, după ce ne-am uitat la încă un apartament infect, cu igrasie pe pereți și chirie cât jumătate din salariul nostru.

— Nu vreau să mă umilesc iar. Tata mi-a zis clar: „Dacă vrei casă, muncește! Eu am muncit pentru tot ce am.”

M-am simțit mică și neputincioasă. Prietenele mele postau poze cu case noi, mobilate modern, primite cadou de la părinți. Noi ne certam pentru bani și făceam liste cu ce putem tăia din cheltuieli: ieșiri la film, vacanțe, chiar și cafeaua de dimineață.

Într-o zi, după o ceartă urâtă despre bani, Vlad a plecat trântind ușa. Am rămas singură în apartamentul nostru rece, plângând în pernă. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând să rămânem împreună fără siguranță financiară. Dacă nu cumva dragostea nu e de ajuns.

A doua zi dimineață, Vlad s-a întors cu ochii roșii de nesomn.

— Am găsit ceva. Un teren mic la marginea orașului. Nu e mult, dar poate putem construi ceva al nostru… încet-încet.

Mi-a arătat pozele pe telefon: noroi, buruieni și o căsuță dărăpănată. Dar era un început. Am simțit pentru prima dată speranță.

Am început să lucrăm amândoi peste program. Eu am luat proiecte freelance de traduceri, el s-a angajat la două joburi. Sâmbetele le petreceam pe teren, curățând molozul și visând cu ochii deschiși la cum va arăta casa noastră.

Părinții lui Vlad au venit o singură dată să vadă locul.

— Asta numiți voi casă? a râs tatăl lui. O să vă mănânce șobolanii aici!

Am simțit cum mi se strânge inima de rușine și furie. Vlad a tăcut tot drumul spre casă. În seara aceea am plâns amândoi, dar nu ne-am spus nimic.

Au urmat luni grele. Ne-am împrumutat la bancă pentru materiale. Am renunțat la concediu ca să avem bani de cărămizi. Prietenii au început să ne evite — nimeni nu voia să audă de griji și sacrificii.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, după ce am pus acoperișul cu mâinile noastre și ale câtorva vecini miloși, am stat pe podeaua goală a casei și am băut vin ieftin din pahare de plastic.

— Uite unde am ajuns… a zis Vlad zâmbind amar. Dar știi ceva? E al nostru. Nimeni nu ne poate lua asta.

Am râs printre lacrimi și l-am strâns în brațe. Pentru prima dată după mult timp, nu mi-a mai fost frică de viitor.

Acum stau pe terasa micuței noastre case și privesc apusul peste câmpurile din afara orașului. Nu avem mobilă scumpă sau electrocasnice de ultim răcnet. Dar avem liniște și sentimentul că fiecare cărămidă e pusă cu dragoste și sacrificiu.

Uneori mă întreb: dacă părinții ne-ar fi ajutat, am fi apreciat la fel ce avem acum? Sau am fi luat totul ca pe un dat? Oare câți dintre noi mai știm ce înseamnă să construiești ceva cu adevărat al tău?

Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Ați fi renunțat sau ați fi mers mai departe?