Casa noastră, nu a lor: Povestea unei alegeri dificile

— Nu înțeleg de ce nu vreți să luați apartamentul cu trei camere, Mara, spuse Dorina, soacra mea, cu vocea ei tăioasă, în timp ce răsfoia lista de oferte imobiliare pe telefon. — E mai mult spațiu, și eu pot să vă ajut cu tot ce aveți nevoie.

M-am uitat la Vlad, soțul meu, căutând sprijin. El evita privirea mea, jucându-se nervos cu verigheta. Eram în sufrageria apartamentului nostru mic din Militari, iar aerul era încărcat de tensiune. De două luni căutam o locuință nouă, iar discuțiile despre bani și familie ne transformaseră serile în câmpuri de luptă.

— Dorina, am discutat deja… vrem ceva doar pentru noi doi, am spus încercând să-mi păstrez calmul. — Nu cred că e cazul să ne grăbim să locuim împreună.

Ea a oftat teatral și a lăsat telefonul pe masă. — Mara, eu v-am dat banii ăia ca să vă fie bine. Nu vreau să mă simt ca o povară, dar după ce-a murit Nicu… nu mai am pe nimeni. Vreau să fiu aproape de voi.

Mi s-a strâns inima. Știam cât de mult suferise după moartea socrului meu, dar nu puteam ignora sentimentul de sufocare care mă cuprindea la gândul că va fi mereu acolo, în casa noastră, cu sfaturi și observații la fiecare pas.

— Mara are dreptate, mamă, a intervenit Vlad timid. — Poate ar fi mai bine să găsim o soluție de mijloc.

Dorina s-a ridicat brusc și a început să strângă cănile de pe masă. — Soluție de mijloc? Să stau singură într-o casă mare până mor? Voi nu înțelegeți că am nevoie de familie?

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să țip că și eu am nevoie de spațiu, de intimitate, de un început nou fără ochii ei vigilenți asupra fiecărui gest. Dar nu puteam. O parte din mine o compătimea sincer.

În acea noapte, Vlad și cu mine am stat până târziu discutând. El era prins între două lumi: loialitatea față de mama lui și promisiunea făcută mie că vom avea un cămin doar al nostru.

— Mara, știu că nu e ușor… dar dacă nu acceptăm banii ei, nu putem lua nici măcar apartamentul cu două camere. Știi cât costă totul acum…

— Vlad, nu vreau să trăiesc într-o casă unde nu pot fi eu însămi. Nu vreau să mă simt ca o musafiră în propria viață.

A doua zi, Dorina a venit cu o nouă propunere: — Dacă nu vreți să stau cu voi permanent, pot veni doar câteva luni pe an. Sau poate să-mi luați o garsonieră aproape de voi.

Am simțit cum presiunea crește. Mama mea m-a sunat și ea: — Mara, gândește-te bine. O familie unită e mai importantă decât orice apartament.

Prietenii mei râdeau: — Ești norocoasă că ai o soacră care vrea să te ajute! Dar nimeni nu știa cât de greu era să trăiești sub aceeași umbrelă cu cineva care îți judeca fiecare alegere: cum gătești, cum te îmbraci, când faci curat sau cât timp petreci la serviciu.

Într-o seară ploioasă, după încă o ceartă cu Vlad despre bani și compromisuri, am ieșit singură pe balcon. Am privit luminile orașului și m-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă. Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care Dorina intra fără să bată la ușă sau îmi critica deciziile legate de carieră.

A doua zi am luat o decizie. Am sunat-o pe Dorina și i-am spus:

— Dorina, îți mulțumesc pentru ajutor și pentru tot ce ai făcut pentru noi. Dar am nevoie să construiesc ceva doar alături de Vlad. Avem nevoie de spațiul nostru ca să fim fericiți împreună. Dacă vrei să ne ajuți, lasă-ne să facem greșelile noastre.

A fost tăcere la celălalt capăt al firului. Apoi am auzit-o plângând încet. — Nu vreau să vă pierd…

— Nu ne pierzi. Doar ne lași să fim noi.

Vlad a fost ușurat și mândru de mine, dar relația cu mama lui a rămas tensionată luni întregi. Au urmat discuții grele la mesele de duminică, priviri reci și reproșuri subtile.

Dar încet-încet, Dorina a început să accepte situația. A venit la noi în vizită fără să mai critice nimic și chiar ne-a adus prăjituri făcute acasă.

Acum locuim într-un apartament mic cu două camere în Drumul Taberei. Nu e perfect, dar e al nostru. Și uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am rănit-o prea tare pe Dorina.

Poate că nu există soluții ideale când vine vorba de familie. Dar oare cât trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea celorlalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?