Casa care nu mi-a aparținut niciodată: Povestea mea între adevăruri ascunse și loialități sfâșietoare
— Dacă nu-ți convine, poți să pleci! Ține minte, casa asta nu a fost niciodată a ta!
Cuvintele Vioricăi au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de noiembrie, când vântul bătea crengile castanului din curte de parcă ar fi vrut să spargă geamurile. Stăteam în bucătărie, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Radu, soțul meu, privea în gol, evitând să mă apere, ca de obicei.
— Viorica, te rog, nu mai vorbi așa cu Irina, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre zgomotele farfuriilor.
— Nu te mai băga, Radu! Casa asta e a mea, nu a voastră! Dacă nu vă convine, ușa e deschisă!
Am simțit cum mi se strânge inima. De șapte ani locuiam aici, în casa asta veche din Ploiești, cu speranța că într-o zi va fi și a mea, că voi putea să-mi cresc copiii într-un loc pe care să-l numesc „acasă”. Dar pentru Viorica, eu eram mereu străina, fata de la țară care nu era niciodată destul de bună pentru fiul ei.
După ce s-a retras în camera ei, am rămas singură cu Radu.
— De ce nu spui nimic? De ce nu mă aperi?
— Irina, știi că mama e mai dificilă, dar… e casa ei. Ce vrei să fac?
Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat și am ieșit în curte, unde frigul mi-a tăiat obrajii. Am privit spre ferestrele luminate și m-am întrebat: oare chiar nu am niciun drept aici?
A doua zi, am găsit întâmplător o cutie veche în pod. Era plină cu acte, scrisori și fotografii îngălbenite. Printre ele, am descoperit un contract de vânzare-cumpărare pe numele tatălui lui Radu, Ion. Dar ceva nu se lega: data era cu doi ani înainte ca Viorica să se căsătorească cu el.
Am coborât cu actul în mână, tremurând.
— Viorica, ce e cu contractul ăsta? Casa nu a fost a ta niciodată, nu-i așa?
A încremenit. Pentru prima dată, am văzut frică în ochii ei.
— Nu e treaba ta! Lasă actele alea unde le-ai găsit!
— Ba e treaba mea! De șapte ani mă umilești, mă ameninți că mă dai afară, iar casa nici măcar nu e a ta!
Radu a venit alergând, atras de țipetele noastre.
— Ce se întâmplă aici?
— Întreab-o pe mama ta de ce ne-a mințit toți anii ăștia!
Viorica s-a prăbușit pe scaun, cu mâinile la față.
— Ion a cumpărat casa înainte să ne căsătorim. După ce a murit, am rămas doar eu și Radu. Dar actele… nu au fost niciodată trecute pe numele meu. Am trăit cu frica asta mereu.
Am simțit un val de milă, dar și de furie.
— Și de ce ai ales să mă faci pe mine dușmanul tău?
— Pentru că mi-era teamă că o să-mi luați totul. Că o să rămân singură.
Radu s-a uitat la mine, pentru prima dată cu adevărat prezent.
— Irina, îmi pare rău. N-am știut…
Am plâns amândoi în acea seară. Pentru anii pierduți, pentru cuvintele grele, pentru tăcerile care ne-au despărțit.
Dar liniștea nu a durat mult. În zilele următoare, Viorica a început să mă evite. Într-o dimineață, am găsit-o împachetându-și lucrurile.
— Plec la sora mea, la Buzău. Nu mai pot sta aici.
Radu a încercat să o oprească, dar era hotărâtă. Am rămas doar noi doi în casa care nu mai părea la fel de apăsătoare, dar nici nu simțeam că e a mea.
Au trecut luni până când am avut curajul să vorbesc din nou cu Viorica. Am mers la ea, cu inima strânsă.
— Viorica, nu vreau să fim dușmani. Putem să încercăm să ne iertăm?
A plâns. Am plâns și eu. Poate că nu vom fi niciodată o familie perfectă, dar am învățat că adevărul doare, dar eliberează.
Acum, când privesc casa, mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Câte mame și nurori se rănesc din frică și neîncredere? Poate că nu casa ne definește, ci curajul de a spune adevărul și de a ierta. Voi ce ați fi făcut în locul meu?