Casa care nu mi-a aparținut niciodată: Povestea mea cu soacra mea, Ileana

— Nu uita, Irina, casa asta nu e a ta! Dacă nu-ți convine, poți să-ți faci bagajele oricând!
Cuvintele Ilenei au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile în apă, spălând vasele de la prânz. Vlad, soțul meu, era la serviciu, iar copiii se jucau în camera lor. M-am întors spre ea, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

— Nu înțeleg de ce trebuie să-mi vorbești așa. Eu nu vreau decât liniște pentru familia mea, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Ileana m-a privit cu răceală, strângându-și brațele la piept. — Liniște? De când ai venit aici, Vlad nu mai e același. Ai pus mâna pe el și pe tot ce am muncit eu o viață! Casa asta e a mea, nu a ta!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. De șapte ani locuiam în casa Ilenei, împreună cu Vlad și copiii noștri, Mara și Darius. Încercasem mereu să fiu respectuoasă, să nu deranjez, să ajut cât pot. Dar niciodată nu fusesem acceptată cu adevărat.

În acea seară, când Vlad s-a întors acasă, i-am povestit totul. S-a uitat la mine lung și a oftat adânc.

— Știu că mama poate fi dificilă… Dar e casa ei. Ce vrei să fac?

— Să mă aperi! Să-i spui că suntem o familie și merităm să fim respectați!

Vlad a tăcut. Apoi a ieșit pe balcon să fumeze, lăsându-mă singură cu gândurile mele. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem eu undeva. Dacă nu eram destul de bună pentru familia lui Vlad.

A doua zi am început să caut acte prin sertarele vechi din sufragerie. Voiam să văd dacă într-adevăr casa era doar pe numele Ilenei. Am găsit un dosar prăfuit, plin de hârtii vechi: contracte de vânzare-cumpărare, chitanțe, scrisori. Printre ele, un act notarial din 1992: casa fusese cumpărată pe numele Ilenei și al lui Gheorghe, soțul ei decedat.

Dar ceva nu se lega. Pe o scrisoare veche era trecut numele unei femei necunoscute: Elena Popescu. Am început să citesc rândurile tremurate: „Dragă Ileana, știi bine că această casă nu a fost niciodată a ta cu adevărat…”

Inima mi-a sărit din piept. Am continuat să caut și am găsit un testament: Gheorghe lăsase casa… nu Ilenei, ci fiului lor, Vlad! Totul era clar: Ileana ascunsese adevărul ani de zile.

În acea seară am așteptat-o pe Ileana în bucătărie.

— De ce mi-ai spus că nu am niciun drept aici? De ce l-ai mințit pe Vlad?

S-a uitat la mine ca la o străină.

— Nu e treaba ta! Casa asta e tot ce mi-a rămas după Gheorghe. Nu pot s-o pierd!

— Dar nu o pierzi! Vlad e fiul tău! E casa lui prin testament!

A izbucnit în plâns pentru prima dată de când o cunoșteam.

— Nu înțelegi… Am muncit toată viața pentru casa asta. Fără ea… nu mai am nimic.

Am simțit milă pentru ea, dar și furie pentru anii de minciuni și umilințe. Când Vlad a venit acasă, i-am arătat actele.

— Mamă… De ce ai făcut asta?

Ileana s-a prăbușit pe scaun și a început să povestească despre frica ei de singurătate, despre cum se simțea dată la o parte de când venisem eu în familie.

— Mi-era teamă că o să mă uitați… Că n-o să mai am niciun rost aici…

Vlad a încercat s-o liniștească.

— Mamă, nu te dăm afară. Dar trebuie să încetezi cu amenințările și minciunile.

Au urmat luni grele. Relația dintre mine și Ileana a rămas tensionată. Copiii simțeau tensiunea din casă și mă întrebau adesea de ce bunica e mereu supărată pe mine.

Într-o zi, Mara m-a întrebat:

— Mami, tu o iubești pe bunica?

Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic unui copil că iubirea nu e mereu simplă? Că uneori doare?

Am încercat să-i răspund:

— O respect pe bunica pentru că e mama lui tati și pentru că ne-a ajutat când am avut nevoie. Dar uneori oamenii mari fac greșeli și trebuie să-i iertăm.

Mara m-a îmbrățișat strâns.

În timp am început să văd altfel lucrurile. Ileana era o femeie speriată de bătrânețe și singurătate. Eu eram o noră care voia doar liniște și siguranță pentru copiii ei. Între noi era un zid construit din frici nespuse și vorbe grele.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun Ilenei:

— Putem încerca să fim o familie adevărată? Să ne ajutăm una pe alta?

A oftat adânc și mi-a răspuns:

— Poate… Dar va fi greu.

Și așa a fost. Dar am continuat să încercăm.

Acum mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de secrete și frici? Câte femei ca mine își caută locul într-o casă care nu le aparține cu adevărat? Oare putem vreodată construi pacea fără adevăr?