Casa care nu mai e a mea: Povestea unei trădări din familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul mi se frânge, iar mâinile îmi tremură pe marginea mesei din bucătăria în care am crescut. Mama mă privește cu ochii umezi, dar hotărâți. — Karol, nu e vorba doar despre tine. E vorba despre copii. Ei au nevoie de stabilitate, de o casă. Tu poți începe de la zero, ești tânăr…

Nu mai aud nimic. În urechi îmi răsună doar cuvântul „trădare”. Mă simt ca un copil pedepsit pe nedrept, deși am trecut de mult de vârsta adolescenței. Am 38 de ani, un divorț proaspăt și două fete care mă privesc cu ochi mari și speriați ori de câte ori vin să le iau de la școală. Casa asta era singurul lucru care-mi mai rămăsese după ce totul s-a prăbușit.

Totul a început acum doi ani, când relația cu Irina s-a destrămat. Ne certam din orice: bani, programul fetelor, lipsa timpului împreună. Am încercat să reparăm, am mers la consiliere, dar nu mai era nimic de făcut. Într-o zi, Irina mi-a spus răspicat: „Karol, nu mai pot. Vreau să divorțăm.”

Am simțit că mi se rupe sufletul. Nu pentru mine, ci pentru fete. Pentru că știam ce urmează: custodie comună, program de vizite, discuții interminabile despre cine plătește ce și cine ia deciziile importante. Dar cel mai tare mă durea gândul că nu voi mai fi acolo în fiecare seară să le citesc povești sau să le văd cum adorm.

După divorț, Irina a rămas cu fetele în apartamentul nostru din cartierul Titan. Eu m-am mutat temporar la mama, în casa părintească din Pantelimon. Era greu să mă obișnuiesc cu liniștea apăsătoare a casei bătrânești, cu mirosul de cearșafuri vechi și cu privirea mamei care încerca să mă consoleze fără să spună nimic.

Apoi au început problemele financiare. Salariul meu de inginer nu mai ajungea pentru două gospodării. Irina îmi cerea bani pentru fete, iar eu încercam să nu le lipsesc nimic. Mama mă ajuta cum putea, dar pensia ei era mică. Într-o zi, am găsit-o plângând în bucătărie cu facturile în față.

— Karol, nu știu cât o să mai putem ține casa asta…

Am simțit un nod în gât. Casa asta era tot ce aveam. Aici am făcut primii pași, aici am învățat să merg pe bicicletă, aici tata m-a învățat să bat primul cui într-o scândură. Nu puteam să o pierd.

Dar într-o zi, când am venit acasă mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe mama stând la masă cu Irina. Vorbeau încet, ca două conspiratoare. Când am intrat, s-au oprit brusc.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat suspicios.

Mama a oftat adânc și mi-a spus că s-au gândit că ar fi mai bine pentru fete dacă ar avea o casă cu curte unde să se joace. Că apartamentul Irinei e mic și sufocant. Că poate ar trebui să-i lase casa ei Irinei și fetelor.

— Dar eu? Unde o să stau eu? am întrebat aproape urlând.

— Karol, tu ești bărbat! Te descurci! Fetele au nevoie de stabilitate…

Am simțit cum tot sângele mi se urcă la cap. Am ieșit trântind ușa și am mers ore întregi pe străzi fără să știu unde mă duc. M-am simțit trădat de cea care ar fi trebuit să fie de partea mea.

Au urmat luni de tăcere rece între mine și mama. Vorbeam doar strictul necesar. Între timp, actele au fost făcute: casa a fost trecută pe numele Irinei „pentru binele fetelor”. Eu m-am mutat într-o garsonieră închiriată la marginea orașului.

Fetele veneau la mine în weekenduri și încercam să le fac viața cât mai frumoasă: ieșeam în parc, găteam împreună, ne uitam la filme vechi românești. Dar simțeam mereu un gol imens când le lăsam duminica seara la poarta casei care nu mai era a mea.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. Unii mă sfătuiau să dau mama în judecată sau să cer despăgubiri. Alții îmi spuneau că sângele apă nu se face și că trebuie să iert pentru liniștea mea sufletească.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la mama. Plângea și mi-a spus că îi pare rău dacă m-a rănit, dar că nu știa altfel cum să-i ajute pe copii. Că îi e dor de mine și că nu poate dormi noaptea gândindu-se că nu mai vorbim ca înainte.

Am stat mult pe gânduri după acel telefon. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea egoist sau dacă mama chiar a făcut ce era mai bine pentru nepoatele ei. M-am dus la ea într-o duminică dimineață și am găsit-o stând pe scaunul vechi din bucătărie, privind pe geam la curtea goală.

— Mamă…

S-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns și mi-a spus încet:
— Karol, tu ai fost mereu băiatul meu bun… Dar uneori trebuie să alegem între doi oameni pe care îi iubim la fel de mult… Și eu n-am știut cum altfel să fac binele…

Am plâns amândoi atunci, pentru prima dată după mulți ani. Nu știu dacă am iertat-o complet sau dacă vreodată voi putea uita ce s-a întâmplat. Dar știu că viața merge înainte și că trebuie să găsesc puterea de a construi ceva nou pentru mine și pentru fetele mele.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim? Și cine are dreptul să decidă ce e „binele” într-o familie?