Când weekendul devine coșmar: Lupta mea pentru timp și liniște în casa socrilor

— Irina, ai terminat de șters praful în sufragerie? Mătușa Lenuța vine la prânz și nu vreau să vadă vreo scamă pe mobilă!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie, tăioasă și nerăbdătoare. Mă opresc din frecatul oglinzii și îmi trag aer în piept. E sâmbătă dimineața, ora 8:30, și deja simt cum mi se strânge stomacul de oboseală și frustrare. Mă uit la Mihai, soțul meu, care stă pe canapea cu telefonul în mână, absent la tot ce se întâmplă în jur.
— Mihai, poate mă ajuți și tu puțin, îi spun încet, sperând să nu mă audă soacra.
El ridică din umeri, fără să-și ridice privirea din ecran. — Lasă, Irina, știi cum e mama, dacă nu-i pe placul ei, nu ne mai lasă în pace toată ziua. Hai, că nu durează mult.
Nu durează mult… Aud replica asta de fiecare dată când venim aici, la Ploiești, pentru weekend. În fiecare vineri seară, când urcăm în mașină și pornim spre casa părinților lui Mihai, simt cum mi se strânge inima. Îmi spun că poate de data asta va fi diferit, că poate voi reuși să mă odihnesc, să citesc o carte sau să ies la o plimbare. Dar de fiecare dată, realitatea mă lovește ca un duș rece: lista de treburi începe de la prima oră și nu se termină decât târziu, când toți ceilalți s-au retras la televizor, iar eu spăl ultimele farfurii în bucătărie.

— Irina, vino să mă ajuți cu salata! strigă din nou doamna Mariana.
Mă duc în bucătărie, încercând să-mi ascund nemulțumirea. O găsesc pe soacra mea cu mâinile în șolduri, privindu-mă critic. — Nu știu ce-i cu tineretul ăsta de azi, zice, nu mai știe nimeni să facă o salată ca lumea. Pe vremea mea, la ora asta era totul gata, nu stăteam cu telefonul în mână ca Mihai.
Înghit în sec și mă apuc să tai roșiile. Mă gândesc la mama mea, la casa noastră mică din Buzău, unde sâmbetele însemnau leneveală, cafea pe balcon și râsete. Aici, fiecare gest e analizat, fiecare pauză e privită ca o dovadă de lene.

După prânz, mătușa Lenuța sosește cu o pungă de prăjituri și cu veșnicele ei întrebări: — Irina, dar tu când faci un copil? Nu vezi că trece timpul?
Simt cum mă înroșesc și mă uit la Mihai, care se face că nu aude. — Mai avem timp, mătușă, răspund, încercând să zâmbesc.
— Timp, timp… Așa ziceam și eu, și uite că m-am trezit cu bătrânețea pe cap.
Soacra oftează teatral. — Eu nu mai zic nimic, fiecare știe ce are de făcut. Dar să nu zici că nu te-am avertizat, Irina.

După masă, mă retrag pe balcon, cu o carte în mână, sperând să am măcar o jumătate de oră de liniște. Dar nici nu apuc să citesc două pagini, că aud din nou vocea soacrei: — Irina, hai să mă ajuți să întind rufele!
Mă ridic, cu cartea în mână, și mă întreb dacă e vreun moment în care am voie să fiu doar eu, să nu fiu nora perfectă, gospodina de serviciu, fata care nu spune niciodată „nu”.

Seara, după ce toată lumea se adună în fața televizorului, mă așez și eu, sperând să mă pierd în zgomotul de fond. Dar doamna Mariana nu mă slăbește: — Irina, ai adus ceaiul?
Mă ridic din nou, cu un oftat abia reținut. Mihai mă privește scurt, apoi își mută atenția la meci.

Înainte de culcare, îl trag pe Mihai deoparte, în camera noastră de oaspeți. — Mihai, nu mai pot. În fiecare weekend e la fel. Nu am niciun moment pentru mine, nici măcar cinci minute.
El oftează, vizibil iritat. — Irina, e mama, nu putem să o supărăm. Știi cum e, dacă nu facem ce vrea, ne face viața amară.
— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Nu contează deloc ce simt?
— Hai, Irina, nu mai dramatiza. E doar un weekend.

Mă întorc cu spatele la el, cu lacrimi în ochi. Îmi amintesc de primele luni după nuntă, când credeam că familia lui Mihai mă va primi cu brațele deschise, că voi găsi aici o a doua casă. Dar, în loc de căldură, am găsit așteptări, reguli nespuse și o presiune constantă să fiu altcineva decât sunt.

Duminică dimineața, mă trezesc devreme, înaintea tuturor. Mă strecor în bucătărie și îmi fac o cafea, sperând să am măcar câteva minute de liniște. Privesc pe geam, la grădina plină de flori, și mă întreb dacă voi avea vreodată curajul să spun ce simt cu adevărat.

Când soacra intră în bucătărie, mă găsește cu ochii în gol. — Irina, iar visezi? Hai, că avem de făcut plăcinta pentru prânz.
Mă ridic încet, simțind cum fiecare weekend aici mă golește de energie și de bucurie.

În drum spre casă, duminică seara, Mihai conduce tăcut. Eu privesc pe geam, cu inima grea. — Mihai, nu mai pot să continui așa. Trebuie să vorbim serios despre asta.
El oftează, dar de data asta mă privește în ochi. — Bine, Irina. Hai să vedem ce putem face.

Oare voi reuși vreodată să-mi găsesc vocea și să-mi apăr dreptul la liniște? Sau voi rămâne mereu prizoniera așteptărilor altora? Voi ce ați face în locul meu?