Când weekendul devine câmp de luptă: Povestea mea despre soacră, compromisuri și lupta pentru sine

— Nu, nu pot să vin acum, mamă, am planuri cu familia, am spus cu voce tremurată, încercând să-mi stăpânesc nervii. Dar vocea soacrei mele, doamna Stancu, era deja ridicată la celălalt capăt al firului: — Irina, nu înțelegi? E important! Trebuie să vii ACUM!

Era vineri seară. Tocmai terminasem de pus masa pentru cină, copiii alergau prin sufragerie, iar Mihai, soțul meu, încerca să deschidă o sticlă de vin. În mintea mea, weekendul acesta trebuia să fie despre noi patru: liniște, filme, clătite duminică dimineața. Dar cu un singur telefon, totul s-a năruit.

Am închis ochii și am inspirat adânc. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să par calmă. — S-a stricat centrala și nu am apă caldă! Cum să stau așa? Veniți să mă ajutați! Mihai trebuie să se ocupe!

Mihai m-a privit cu ochii mari. Știa ce urmează. De fiecare dată când mama lui avea o problemă, totul se oprea în loc pentru ea. Oricât încercam să ne facem planuri, ele deveneau opționale. — Irina, hai să mergem repede, poate rezolvăm și ne întoarcem, a zis Mihai încet.

— Mihai, e vineri seară… Copiii abia așteaptă filmul. Nu putem amâna până mâine? — Nu știu ce să zic… Dacă nu mergem, iar se supără și nu mai vorbește cu noi o lună.

Am simțit cum mă cuprinde furia. De ce trebuia mereu să renunțăm la noi pentru ea? De ce nu putea să înțeleagă că și noi avem nevoie de timp împreună?

— Mami, mergem la bunica? a întrebat Ana, fetița noastră de șase ani. — Nu știu încă, iubita mea…

Telefonul a sunat din nou. — Irina, ce faci? Vii sau nu? Dacă nu vă pasă de mine, spuneți-mi direct!

Am simțit cum îmi tremură mâinile. M-am uitat la Mihai. — Eu nu mai pot așa. Mereu trebuie să alegem între noi și ea. Mereu trebuie să renunțăm la ceva ce ne dorim pentru că altfel se supără.

Mihai a oftat. — Știu… Dar e mama…

— Și eu sunt soția ta! Sunt mama copiilor tăi! Când contează și familia noastră?

A urmat o tăcere apăsătoare. Copiii s-au oprit din joacă și ne priveau speriați. M-am simțit vinovată că ridic tonul, dar nu mai puteam.

— Irina, hai să mergem acum și mâine facem ce vrei tu. Promit.

— Nu! Nu mai vreau compromisuri doar din partea mea! Vreau ca și tu să-i spui mamei tale că avem viața noastră!

Mihai s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon cu telefonul. L-am auzit vorbind încet la telefon cu mama lui. Vocea lui era moale, aproape rugătoare. După câteva minute s-a întors:

— A zis că dacă nu mergem acum, nu mai vrea să audă de noi.

— Șantaj emoțional… am șoptit printre dinți.

Mihai a dat din umeri neputincios. — Ce vrei să fac?

— Să fii de partea mea! Să-i spui că avem nevoie de timp pentru noi! Să nu mai fim mereu la dispoziția ei!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am dus în dormitor și am trântit ușa după mine. M-am prăbușit pe pat și am plâns în pernă. De ce trebuia să fie atât de greu? De ce nu puteam avea și noi un weekend normal?

După câteva minute, Ana a intrat tiptil în cameră. — Mami, te-ai supărat pe bunica?

— Nu, iubita mea… Doar că uneori oamenii mari uită să fie buni unii cu alții.

— Putem să ne uităm la film aici cu tine?

Am zâmbit printre lacrimi și le-am făcut loc lângă mine pe pat. Mihai a venit și el după câteva minute, cu ochii roșii de la nervi sau poate de la rușine.

— Irina… Îmi pare rău. N-am știut cum să gestionez situația asta.

— Nici eu… Dar trebuie să schimbăm ceva. Nu mai pot trăi mereu cu frica de a o supăra pe mama ta.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „Nu vă mai deranjați să veniți.” Am simțit un nod în stomac, dar în același timp o ușurare ciudată.

Weekendul acela l-am petrecut împreună, fără telefoane și fără reproșuri. Am făcut clătite, am râs și am vorbit mult despre cum vrem să fie familia noastră.

Luni dimineață, Mihai a sunat-o pe mama lui și i-a spus calm: — Mamă, te iubim, dar avem nevoie și noi de timp pentru familia noastră. Te rog să înțelegi.

A urmat o tăcere lungă la telefon. Apoi un oftat greu: — Poate aveți dreptate… Dar mi-e greu singură.

Atunci am realizat că nu e doar despre ea sau despre noi. E despre frică, despre nevoia de apartenență și despre cât de greu e uneori să găsești echilibrul între generații.

M-am întrebat atunci: Oare câte familii trăiesc același conflict nespus? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „nu” fără vinovăție și „da” fără teamă?