Când trecutul bate la ușă: Povestea mea după 15 ani de tăcere

— Irina, te rog, deschide! Am nevoie de tine…
Vocea lui Gabi răsuna stins prin ușa apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei. Era o seară rece de noiembrie, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru Mara, fiica noastră. Mâinile îmi tremurau pe clanță. Nu-l mai văzusem pe Gabi de ani buni, doar din când în când îi mai auzeam vocea la telefon când o suna pe Mara de ziua ei.

— Ce vrei, Gabi? am întrebat fără să deschid.
— Te rog… nu am unde să mă duc. Am greșit. Lasă-mă să intru măcar să-ți explic.

Am deschis ușa încet, cu inima bătându-mi nebunește. În fața mea stătea același bărbat care plecase acum cincisprezece ani, lăsându-mă singură cu un copil mic și cu sufletul făcut bucăți. Avea părul grizonat și ochii obosiți. Nu mai era bărbatul sigur pe el care plecase cu Loredana, femeia pentru care își abandonase familia.

— Mara nu e acasă, i-am spus rece. Ce vrei?

A intrat fără să aștepte invitație și s-a prăbușit pe canapea. Am rămas în picioare, cu brațele încrucișate.

— Loredana m-a dat afară. Am pierdut totul… serviciul, casa… N-am pe nimeni. Știu că nu merit nimic de la tine, dar nu am unde să mă duc.

M-am uitat la el și am simțit cum toate rănile vechi se deschid din nou. Îmi aminteam nopțile în care plângeam în pernă, încercând să nu o trezesc pe Mara. Îmi aminteam cum mergeam la două joburi ca să-i pot cumpăra haine și rechizite. Cum mă simțeam mică și neînsemnată când lumea mă întreba de ce sunt singură.

— Și ce vrei de la mine? Să te primesc înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Gabi a lăsat capul în jos.

— Nu… nu vreau să te rănesc din nou. Dar nu mai am pe nimeni. M-am gândit că poate… poate mă poți ajuta să mă ridic din nou. Să pot vorbi cu Mara… Să încerc să repar ceva.

Am simțit un val de furie și milă în același timp. O parte din mine voia să-l alunge, să-i spun că nu are dreptul să ceară nimic după tot ce a făcut. Dar alta… alta își amintea de serile în care Mara plângea după el, întrebându-mă de ce tata nu vine niciodată la serbări sau la zilele ei de naștere.

— Nu știu dacă pot să te ajut, Gabi. Nu știu dacă vreau.

A tăcut. În tăcerea aceea apăsătoare am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Mara a intrat, cu ghiozdanul aruncat pe un umăr și căștile în urechi. Când l-a văzut pe Gabi, a încremenit.

— Tata? Ce cauți aici?

Gabi s-a ridicat încet.

— Mara… am venit să vorbesc cu tine. Să-mi cer iertare.

Mara s-a uitat la mine, apoi la el. Ochii îi erau plini de lacrimi reținute.

— Acum vrei să fii tată? După atâția ani? Când aveam nevoie de tine nu ai fost aici!

A izbucnit în plâns și a fugit în camera ei, trântind ușa. M-am dus după ea, dar mi-a spus printre suspine:

— Nu vreau să-l văd! Nu vreau!

Am rămas lângă ușă, neputincioasă. M-am întors la Gabi.

— Vezi ce ai făcut? Ai distrus totul și acum vrei să repari? Nu e atât de simplu!

S-a prăbușit din nou pe canapea.

— Știu… dar nu mai pot trăi cu vinovăția asta. Am crezut că pot începe o viață nouă, dar tot ce am făcut a fost să fug de responsabilitate.

L-am lăsat acolo și m-am dus în bucătărie. Am început să spăl vasele mecanic, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Oare puteam să-l ajut fără să mă pierd din nou? Oare puteam să-i dau Mariei șansa de a-și cunoaște tatăl fără să-i fac mai mult rău?

În zilele următoare, Gabi a dormit pe canapea. Mara nu vorbea cu el deloc; abia dacă îl saluta dimineața înainte să plece la liceu. Eu eram prinsă între furie și compasiune. Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Irina, nu-l lăsa să profite iar de tine! Ai muncit prea mult ca să-ți refaci viața!

— Știu, mamă… dar e tatăl Marei. Poate are dreptul la o a doua șansă…

— O a doua șansă? Dar tu? Tu când ai avut o șansă?

Nu am știut ce să-i răspund.

Într-o seară, după ce Mara s-a întors de la meditații, am găsit-o plângând pe balcon.

— Mamă… eu nu pot să-l iert. Dar nici nu vreau să-l văd pe stradă sau la azil…

Am luat-o în brațe.

— Nici eu nu știu ce e corect, puiule…

În cele din urmă, am decis că Gabi poate rămâne până își găsește un serviciu și o chirie. I-am spus clar:

— Nu suntem o familie din nou. Ești aici ca să-ți ajuți fiica dacă vrea asta și ca să-ți refaci viața singur.

A acceptat fără proteste.

Au trecut câteva luni până când Mara a început timid să vorbească cu el despre școală sau despre filmele preferate. Eu am rămas mereu la distanță, atentă la orice semn că vechile răni se redeschid.

Într-o seară târzie, după ce Mara adormise, Gabi mi-a spus:

— Îți mulțumesc că nu m-ai alungat. Știu că nu merit iertarea ta…

L-am privit lung.

— Poate că iertarea nu e despre tine, ci despre mine și Mara. Ca să putem merge mai departe.

Acum mă uit la viața mea și mă întreb: oare cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Cât din trecut trebuie lăsat în urmă ca să putem construi ceva nou? Voi ce ați face dacă trecutul ar bate la ușă?